Rezumat: Prezentul studiu prezintă un aspect din viața și activitatea dr. Vasile Lucaciu mai puțin cunoscut, aceea de diplomat în Franța, înainte de „Conferința de Pace de la Paris”. Plecat în misiune diplomatică în SUA din primăvara anului 1917, Dr. Lucaciu ajunge în august 1918 la Paris. Cunoscut în Franța încă din perioada Procesului Memorandului de la Cluj din 1894, este bine primit de opinia publică și de presa franceză. Vineri 6 septembrie 1918 a avut loc adunarea generală a „Coloniei Române” din Paris, pentru constituirea unui „Consiliu Național Român”. Din octombrie 1918 „Consiliul Național Român” se va numi „Consiliul Naţional al Unităţii Române”. Printre cei 23 de membri s-au numărat: dr. Ion Cantacuzino, Lascăr Catargiu, Nicolae Titulescu, Traian Vuia. Preşedinte a fost ales Take Ionescu, iar Octavian Goga și dr. Vasile Lucaciu, vicepreședinți. Recunoscut în scurt timp de guvernele Franţei, S.U.A., Italiei şi Angliei, „Consiliul” va reprezenta interesele românilor la Congresul Naţionalităţilor de la Geneva. După vizita din Italia, Dr. Vasile Lucaciu a participat și la acest Congres, fără să aibă însă vreo calitate oficială.
The Activitie of Dr. Vasile Lucaciu in France, Italy and Switzerland in the years 1918-1919
Abstract: This study explores a lesser-known aspect of Dr. Vasile Lucaciu’s life and work, focusing on his diplomatic role in France before the Paris Peace Conference. After embarking on a diplomatic mission to the United States in the spring of 1917, Dr. Lucaciu arrived in Paris in August 1918. Already known in France since the Cluj Memorandum Trial of 1894, he received a warm welcome from the public and the French press. The general assembly of the „Romanian Colony” in Paris convened on Friday, September 6, 1918. By October 1918, the „Romanian National Council” was renamed the „National Council of Romanian Unity”. The council’s 23 members included notable figures such as Dr. Ion Cantacuzino, Lascăr Catargiu, Nicolae Titulescu, and Traian Vuia, with Take Ionescu serving as president, and Octavian Goga and Dr. Vasile Lucaciu as vice presidents. Shortly recognized by the governments of France, the United States, Italy, and England, the Council represented Romanian interests at the Congress of Nationalities in Geneva. Dr. Vasile Lucaciu also participated in this Congress after a visit to Italy, without any official capacity.
„Misiunea Patriotică Română” din Statele Unite ale Americii
În iunie 1917, trimiși de guvernul român, a a ajuns în Statele Unite ale Americii o „Misiune Patriotică Română” formată din transilvănenii Vasile Lucaciu, Vasile Stoica[1] și Ion Moța[2]. Dr. Vasile Lucaciu îl avea stabilit în SUA, la Trenton, pe fiul său Epaminonda Lucaciu[3]. S-au organizat întâlniri cu participarea membrilor coloniilor române de acolo, cei trei transilvăneni au acordat interviuri presei, au răspândit broșuri, s-au întâlnit cu oameni politici, pentru a face cunoscută cauza românilor din Transilvania și pentru a organiza unități de voluntari, care să lupte împotriva Puterilor Centrale.[4]
Acțiunea românilor aflați în Occident în timpul Primului Război Mondial și mai ales a celor plecați acolo cu un anumit mandat și-a avut importanța sa la cunoașterea cauzei românești și la înfăptuirea dezideratului național. O propagandă mai susținută în străinătate s-a făcut după retragerea trupelor române în cadrul campaniei de la sfârșitul anului 1916.
Propaganda emigranților români din capitala Franței
Cea mai susținută activitate de propagandă s-a desfășurat în capitala Franței, emigrația română de aici constituindu-se într-o adevărată misiune în apărarea cauzei naționale.
În iunie 1917, guvernul român a sprijinit trimiterea unui însemnat grup de intelectuali la Paris, reprezentanți ai românilor din Regat și din Transilvania. Acest grup va crește spre sfârșitul anului 1917 când va cuprinde 30 de profesori și 40 de parlamentari români. În 17 ianuarie 1918, a apărut, la Paris primul număr al săptămânalului La Roumanie, care a devenit organul de presă al apărării și promovării drepturilor românești, sub conducerea lui Paul Brătășanu, fost senator și vicepreședinte al Adunării Deputaților. La Roumanie a apărut până în iunie 1919, exprimând punctul de vedere al românilor de pe ambele versante ale Carpaților, contribuind substanțial la întărirea legăturilor dintre diferitele grupuri ale emigrației române.[5]
Dr. Vasile Lucaciu, numit de presa franceză „marele patriot român”
Dr. Vasile Lucaciu ajunge la Paris în august 1918, după ce și-a încheiat misiunea din Statele Unite ale Americii. Cunoscut în Franța încă din perioada procesului Memorandului de la Cluj din 1894, este bine primit de opinia publică și de presa franceză care îl numește: „marele patriot român”[6]. „Un patriote roumain” scrie Le Figaro, în ediția din 24 august 1918. Părintele Vasile Lucaciu, „unul dintre cei mai proeminenți oameni politici din Transilvania”, a sosit la Paris, unde intenționează să se alăture eforturilor „celor din colonia română în favoarea țării sale”.
Președinte al Comitetului Național din Transilvania și al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, părintele Lucaciu suferind mult în închisorile ungurești, „s-a retras înainte de războiul actual la București, unde a luptat alături de N. Filipescu[7] și T. Ionescu, pentru intrarea României în război”. Principal organizator al legiunii transilvane, care a luptat pe frontul românesc, „a însoțit această legiune în Siberia unde s-a alăturat ceho-slovacilor, și nu a părăsit-o decât atunci când a mers să ia contact cu colonia română din Statele Unite. Părintele Lucaciu a venit din New York direct în Franța.”[8]
Știrea sosirii Leului de la Șișești în capitala Franței apare și în Le Petit Parisien, ediția de sâmbătă 24 august 1918.[9] Prezența părintelui Vasile Lucaciu este sărbătorită de românii din Franța printr-o adunare generală a coloniei române de la Paris, ținută la 1 septembrie. Adunarea a avut loc la inițiativa domnilor Vasile Stroescu, „ilustrul șef al mișcării basarabene” și Ioan Cantacuzino, președintele Federației unioniste. Românii au fost adunați „pentru a pune bazele unui comitet național român de acțiune”. La întâlnire au participat diverse personalități franceze, „membrii de onoare ai coloniei române”. „Domnul Raphaël-Georges Levy, membru al Institutului, în numele colegilor săi franco-români a ținut să transmită cele mai bune urări ale sale pentru realizarea României mari.”[10]
Ziarul Le Gaulois, ediția din 19 septembrie 1918, publică un amplu interviu cu dr. Vasile Lucaciu. Impresionat de „marele patriot român”, redactorul G. Latouche îi face o scurtă descriere: „De talie mijlocie, cu constituție puternică, cu fruntea gânditoare, ochii foarte vii și sprâncenele stufoase, Părintele Lucaciu poate fi foarte ușor abordat. El i-a făcut reprezentantului Gaulois cea mai elegantă primire.” Articolul schițează contextul politic al Transilvaniei, „înlănțuită de forțele Austro-Ungariei”. În această provincie românească s-a născut „bătrânul preot catolic, membru al comitetului patriotic”. Iar pentru că „a luptat împotriva opresiunilor maghiare și germane, a fost expus la cele mai odioase persecuții din partea guvernului Habsburg”.
În anul 1892 a prezentat „un memorandum prin care a expus revendicările românilor”, motiv pentru care „a fost condamnat la cinci ani de închisoare”. Dar „speriat de mitingurile în care poporul își exprima indignarea împotriva tratamentelor barbare pe care marele patriot le-a îndurat în închisoare” și la intervențiile „energice ale regelui României”, guvernul „a fost nevoit să-l elibereze mai repede cu 1 an și jumătate”. De altfel, nu era prima dată când dr. Lucaciu a fost aruncat în închisoare, dar de fiecare dată, interesându-se de soarta sa, prietenii săi reușeau după un timp „să-l scoată din temnițele austriece”.
Proaspăt sosit din America, dr. Vasile Lucaciu îi mărturisește redactorului scopul vizitei sale la Paris: „am venit în Franța ca să cooperez cu prietenii mei din România și din Transilvania la constituirea unui Consiliu Național Român”. Acesta va fi „organul reprezentativ al marii națiuni române în fața aliaților”. Cauza românilor se va ghida după „marile principii de dreptate și de libertate proclamate cu atâta forță de ilustrul președinte Wilson, adunate ca într-un buchet și care sintetizează toate aspirațiile noastre”. Principiile wilsoniene „nu pot să triumfe decât prin prăbușirea militarismului prusac și austriac care ne va elibera din opresiunea habsburgilor”.
Dr. Lucaciu descrie asupririle la care au fost supuse națiunile mici de către unguri: „Pentru a distruge sufletul românesc au interzis limba română în școli, i-au urmărit și închis pe cei care voiau să-i învețe românește pe copii sau pe adulți. În Transilvania, mai mult de zece mii de persoane, dintre cele mai inteligente, au fost exterminate prin atrocități care nu pot fi descrise. Se potrivește perfect maxima contelui de Luxemburg: «Ucideți, dar să nu lăsați nicio urmă!».” Iar persecuțiile la care au fost supuși românii din Transilvania datează „dinainte de războiul pe care Kaizerul l-a provocat prin mijloace infame”.
Părintele Lucaciu își expune punctul de vedere asupra asasinatului de la Sarajevo al prințului moștenitor Franz Ferdinand: „a fost un complot între Berlin, Viena și Budapesta și comis cu o perfidie oribilă la ordinul contelui Tisza[11], sufletul blestemat al Kaizerului.” Care a fost cauza asasinatului? Dr. Lucaciu răspunde: „— Pentru că prințul moștenitor al Austriei a refuzat categoric participarea la marele război pe care Wilhelm al II-lea voia să-l declanșeze cu orice preț și cât mai repede.” Convins de sinceritatea declarațiilor sale, G. Latouche încheie articolul în termeni elogioși la adresa dr. Lucaciu: „în fața unei asemenea crime perfide, marele patriot cu sufletul cinstit și mândru, cuprins de indignare stigmatizează această crimă în termeni arzători: «Răbdare! Ceasul dreptății este aproape!»”.[12]
Constituirea „Consiliului Național Român”, septembrie 1918
La începutul toamnei se simțea nevoia unui organism care să coordoneze acțiunile emigrației. Vineri 6 septembrie 1918 a avut loc la Paris o întrunire a „Coloniei Române”. Scopul reuniunii a fost constituirea unui „Consiliu Național Român” pentru a apăra pe lângă guvernele aliate și în fața opiniei publice mondiale interesele rasei românești. Vasile Lucaciu, dr. I Cantacuzino, Emil Pangrati și Paul Brătășanu au susținut cu argumente convingătoare necesitatea unui astfel de organ politic. Adunarea a împuternicit pe Dr. Lucaciu, ales președinte, și pe I. Cantacuzino să prezinte interesele emigrației și să pregătească lucrările pentru constituirea acelui organism. Sosirea lui Octavian Goga și Sever Bocu la Paris au accelerat acțiunile în această direcție.[13]
Cuvântul de deschidere al adunării din 6 septembrie i-a aparținut lui Paul Brătășanu, fost vicepreședinte al Parlamentului României.[14] După salutul de mulțumire adresat participanților, oratorul îi mulțumește în mod special părintelui Vasile Lucaciu, „acest martir” al românilor, „cel mai autorizat reprezentant al fraților noștri din Transilvania”.[15]
În aplauzele tuturor, dr. Vasile Lucaciu este numit președintele adunării și ține un discurs memorabil. Lucaciu își exprimă recunoștința pentru încrederea primită de-a lungul activității sale și subliniază responsabilitatea „gravă” pe care o simte în acele momente cruciale pentru națiune. Deși România se confruntă cu dificultăți, este ferm convins că prin colaborarea și „virtuțile naționale ale adunării” țara poate depăși aceste provocări.
Viziunea sa este aceea a unei Românii Mari, unite, în care toți românii trăiesc împreună în pace și armonie, liberi de orice formă de opresiune. Discursul face apel la acțiune și determinare pentru realizarea acestui ideal național. Se dorește crearea unui organism politic care să reprezinte viziunea unificată a națiunii române în fața partenerilor internaționali.[16]
Profesor la Universitatea de Iași, M. I. Gavanescu proclamă o „Moțiune” a adunării. Dr. Vasile Lucaciu și dr. Ioan Cantacuzino sunt desemnați „reprezentanții autorizați ai idealului național”.[17]
S-a hotărât constituirea unui Consiliu Național cu o largă reprezentare a românilor: Vasile Stroescu, cheful mișcării naționale a românilor din Basarabia; Partenie Cosma, membru al Comitetului național român din Transilvania; Octavian Goga, membru al Comitetului național român din Transilvania: G. Botica, din Bucovina; Octavian Tăslăuanu, din Transilvania; Ioan Podea, în numele Comitetului național al românilor din America; Vasile Stoica, în numele Ligi naționale române din America; prințul Vladimir Ghica, delegat al Comitetului Național al românilor din Transilvania, din Italia; C.P. Olănescu, fost ministru și președinte al Camerei; C. Diamandi, ministru plenipotențial; Paul Brătășanu, fost vice-președinte al Senatului, director al ziarului La Roumanie, vice-președinte al Coloniei române din Paris. G. Costescu-Comăneanu, fost vice-președinte al Senatului; Vladimir Atanasovici, fost senator; George Cavadia, fost senator; general dr. Demostene, fost senator; Aureliu M. Eliescu, fost senator, decan al Facultății de Litere din Iași, membru al Comitetului Coloniei române din Paris; Emil S. Miclescu, fost senator, fost director al Căilor ferate române; G.G. Mironescu, fost senator, profesor la Universitatea din București; Sc. Orăscu, fost senator; St. G. Popp, fost senator; St. Russenescu, fost senator; R. Zmecreanu, fost senator; A.T. Alexandrescu, fost deputat; D. Anagnostiade, fost deputat; Em. Antonescu; fost deputat, profesor la Universitatea din București; D.T. Apostol, fost deputat; Ernest Canno, fost deputat, președinte al ordinului avocaților; prințul Leon Cantacuziono, fost deputat; dr. V. Dumitrescu-Brăila, fost deputat; Spiru D. Lalu, fost deputat; D. G. Many; fost deputat, fost secretar general la Ministerul Finanțelor, profesor la Școala de Poduri și Drumuri din București, secretar general al Coloniei române din Paris; Ioan Mihail, fost deputat; Constantin Mille, fost deputat, membru al Comitetului director al ziarului La Roumanie, director al ziarului Adevărul și Dimineața, membru al Comitetului Coloniei române din Paris; D. Negulescu, fost deputat, profesor al Universității din București; C.L. Patzouri, fost deputat; Dem. Plesnila, fost deputat; N.B. Rioșanu, fost deputat; N.N: Seceleanu, fost deputat; D. Sfetescu, fost deputat; A. Sterian, fost deputat; Pascal Toncescu; fost deputat; Colonel G. Vasescu, fost deputat; C. Xeni, fost deputat; St. Hepites, membru al Academiei române; V. Buțureanu, profesor la Universitatea din Iași; N. Dănăilă, profesor la Universitatea din București; A. Davidoglu, profesor la Universitatea din Iași, rector al Academiei comerciale din București; V. Dimitriu, profesor la Universitatea din Iași, membru al Comitetului Coloniei române din Paris; D. Hurmuzescu, profesor la Universitatea din București, vice-președinte al Prieteniei franco-române din București, fost secretar general al ministerului Finanțelor, membru al Comitetului Coloniei române; Traian Lalescu, profesor la Universitatea din București; G. Murnu, profesor la Universitatea din București; E. Neculcea, profesor la Universitatea din Iași, director al Institutului Electro-Tehnic, fost director general al ministerului Finanțelor; C. Sipsom, profesor la Universitatea din București, membru al Comitetului Coloniei române din Paris; O. Tafrali, profesor la Universitatea din Iași; I. Ursu, profesor la Universitatea din Iași, președintele Ligii pentru Unitatea tuturor Românilor, filiala din Iași; D. Voinov, profesor la Universitatea din București; A. Alexandridi, fost secretar general al ministerului Finanțelor; P. Alexandrescu; J. Almăjeanu, profesor; J. Anastasiu, inginer; P. Antonescu, arhitect; A. Antoniu; A. Atanasiu, profesor; O. Avakiam; P. Avakiam; A. Bagad Bălțeanu; P. Barozzi, fost prefect; C.I. Bunescu, inginer; M. Cireșeanu, avocat; general Cocea; E. Chiru, electrician; C. Constante; M. Constante; Const. Costroșanu; M. Dancovici, avocat; Sc. Demetrescu, profesor; Emil D. Fagure, redactor șef la ziarele Adevărul și Dimineața, membru în Comitetul director al ziarului La Roumanie; J. Fermo, publicist; Z. Florian, profesor; N. Fortunescu, inginer; dr. Georgescu, profesor; D. Germani, inginer; prințul Grigore Ghica; I. Ghica, inginer; A. Honigman, redactor șef la ziarele Adevărul și Dimineața, sublocotenent Horia Hulubei; C. Ianculescu, inginer; R.P. Cicerone Iordăchescu; locotenent-colonel Kirițescu; Leon Lahovary; I. Lugoșianu; D. MIhăiescu; St. Morărescu-Adria; N. Munuianu; A. Niculescu, arhitect; V.A. Olaru, chimist; Jean Pangal, director politic al ziarului La Roumanie; C. Paraschivescu, avocat, fost prefect; G. Petrovici, avocat; Ștefan Popescu; Ioan Popescu-Pion; S. Popini; C. Rădulescu-Istrița; C. Rasty; G. Raut; Dr. Romalo; N.S. Russenescu, agronom; general Șaguna; locotenent George Strat; locotenent Mihai Sturdza; George Trancu, doctor în drept; A. Zeuceanu, avocat.[18]
Consiliul Național al Unității Române, octombrie 1918
Consiliul Național al Unității Române s-a înființat la 3 octombrie 1918. Noul Consiliu îl avea ca președinte pe Take Ionescu iar ca vicepreședinți pe dr. Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Jean Th. Florescu. Din comitetul consiliului mai făceau parte: dr. Ioan Cantacuzino, Nicolae Titulescu, Paul Brătășanu, Thoma Ionescu, Traian Vuia, D. Drăghicescu, Constantin Diamandy, George Mironescu, Simion Mândrescu, George Moroianu, Sever Bocu, Partenie Cosma, Vasile Stroescu și alții.[19]
În cuvântul său, dr. Vasile Lucaciu dorește triumful României asupra dușmanilor și se bucură că s-au depășit „dezbinările interne”. Inspirat de imnul național, „uniți în gândire și uniți în simțire”, visează la unirea tuturor românilor sub un singur steag. Se roagă ca „Dumnezeul strămoșilor” să binecuvânteze această unire și visează la ziua când va vedea tricolorul românesc în Alba-Iulia. Încheie cu urarea: „Trăiască România Mare!”[20]
Recunoașterea oficială a Consiliului Național al Unității Române, ca reprezentant autorizat al aspirațiilor tuturor românilor, a fost favorizată de accelerarea evenimentelor de la sfârșitul războiului. Această recunoaștere s-a făcut de către ministrul de Externe francez, Stephen Pichon, la 12 octombrie 1918[21], de secretarul de Stat american Robert Lansing, la 5 noiembrie, de Balfour, ministrul de externe britanic, la 11 noiembrie și de Sonnino, ministrul de Externe italian, la 22 noiembrie 1918. Consiliul a desfășurat o intensă activitate politică, combătând ultimele încercări de federalizare a Imperiului austro-ungar, sau de păstrare a Ungariei Mari.[22]
În data de 14 octombrie 1918, proaspăt recunoscut, Consiliul Național al Unității Române răspunde adresei Guvernului Francez din 12 octombrie, prin care Consiliul este recunoscut oficial, cu un mesaj scris semnat de dr. Vasile Lucaciu. Consiliul Național al Unității Române mulțumește Guvernului Francez pentru recunoașterea oficială, subliniind importanța acestui document pentru România. Textul subliniază valorile dreptății și justiției poporului francez și reafirmă legăturile indisolubile dintre România și Franța, promițând să lucreze pentru întărirea acestor legături. Dr. Vasile Lucaciu, în numele Națiunii Române, îți exprimă recunoștința pentru suportul oferit de Franța în timpuri dificile și speră că principiile dreptății și libertății vor triumfa. [23]
Consiliul Național al Unității Române, reprezentând interesele românilor din Transilvania, Ungaria, Bucovina și Regat, adresează un Memoriu către puterile aliate reunite la Conferința de Pace de la Versailles. Acest apel, datat la 4 noiembrie 1918, subliniază absența reprezentării oficiale a României la această conferință, datorită guvernului antiromânesc de la Iași, și solicită recunoașterea aspirațiilor românilor.
Memoriul evidențiază recunoașterea făcută de Franța, Anglie și Italia, în Tratatul de alianță cu România, referitoare la legitimitatea revendicărilor românilor din Ungaria și Bucovina. Aceste populații doresc să se unească cu Regatul României și să formeze un stat democratic, în care toate rasele și credințele sunt tratate cu egalitate.
Prin diverse manifestări și eforturi, românii din Ungaria au arătat, pe parcursul războiului, dorința lor de unificare cu frații din Regat. S-au alăturat armatei române, au luptat alături de cehoslovaci și au format divizii în Italia și Franța. De asemenea, Comitetul Național din 1881 a subliniat voința românilor din Ungaria de a se separa de Austria și Ungaria, bazați pe principiile președintelui Wilson.
Documentul subliniază necesitatea ocupării teritoriilor românești din Austria și Ungaria de către trupele aliate, pentru a preveni posibilele tulburări și pentru a asigura ordinea. Această cerere este justificată prin menționarea condițiilor grele ale românilor în Ungaria și prin faptul că alți naționaliști, precum slovacii, au făcut cereri similare.
În încheiere, Consiliul Național al Unității Române solicită tratament egal pentru români, asemenea altor națiuni eliberate. Ei argumentează că românii și-au sacrificat viețile în luptă alături de puterile aliate și merită recunoașterea și sprijinul acestora. Memoriul este susținut și semnat de liderii Consiliului, Take Ionescu, Dr. Vasile Lucaciu și Octavian Goga.[24]
Vasile Lucaciu, în calitate de fost deputat în Camera Ungariei, semnează articolul „La Voix des Roumains”, publicat în Les Annlaes politiques et litteraires, ediția din 17 noiembrie 1918. Lucaciu scrie că românii din Transilvania și Ungaria au fost atacați și oprimați multe secole „de către cea mai tiranică dominație” iar drepturile și libertățile le-au fost „confiscate” și au fost urmăriți în biserici și „chiar și în viața familială”. Coloniști germani și maghiari au fost aduși „pentru a ne asimila”. Dar rezultatul nu a fost cel scontat: „națiunea română din Transilvania și Ungaria se ridică precum pasărea phoenix, își revendică locul printre națiunile libere și unirea cu românii de pretutindeni.”[25]
Activitatea din Italia și Elveția
De la Paris, dr. Vasile Lucaciu pleacă în Italia împreună cu Nicolae Titulescu, dr. C. Angelescu, Constantin Mille şi L. Catargiu. Ei au fost primiţi de către Orlando, preşedintele Consiliului de Miniştri italian. S-a stabilit o relaţie de prietenie italo-română şi în mod special s-a admis funcţionarea „Legiunii române din Italia”. Încă din aprilie 1917, în lagărele de prizonieri Cita-Ducale şi Cavarzere se înfiinţaseră companii de voluntari români. La 25 noiembrie 1918, Vasile Lucaciu primeşte jurământul acestor companii, încurajându-le şi dându-le speranţa unei vieţi mai bune în România.[26]
Cu toate că nu se afla în țară, la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, dr. Vasile Lucaciu este ales ministru fără portofoliu în Consiliul Dirigent. Între timp, îşi continuă activitatea în Italia. Astfel la 5 decembrie 1918 sfinţeşte la Mariano, lângă Roma, drapelul regimentului „Horia”, iar la 6 ianuarie 1919, în Piaţa Sierra din Roma, sfinţeşte drapelul Regimentului „Cloşca”. Vasile Lucaciu a reuşit să recruteze 10 000 de soldaţi voluntari pentru Italia, proveniţi din prizonierii români din armata Austro-Ungariei.[27]
Activitatea diplomatică desfășurată peste hotare de către Vasile Lucaciu a avut ecou şi la Geneva. Aici, în ziua de 23 mai 1919, s-a organizat o manifestaţie publică de protest împotriva propagandei maghiare care încerca să inducă în eroare opinia publică mondială cu privire la revendicările românilor din Transilvania. Evenimentul s-a desfăşurat în sala „Plainpalais” şi s-a bucurat de un public numeros. Au ținut discursuri, Henri Fazy vice-președinte al Consiliului de stat din Geneva, dr. Vasile Lucaciu, membru în Consiliul Dirigent; Eugen Pittard, profesor la Universitatea din Geneva; Charles Muller, pastor; L. Duparc, profesor la Universitatea din Geneva; Frank Thomas, pastor; dr. N.P. Comnene[28], avocat și om de litere din București.
A fost redactat un „Apel” prin care s-a adus la cunoștința publicului din Geneva, suferințele la care a fost suspus „poporul latin”, din Transilvania de-a lungul secolelor și necesitatea eliberării sale, pentru „pacea mondială” și „păstrarea drepturilor popoarelor”.
„Apelul” este semnat de Ed. Claparède, profesor la Universitatea din Geneva; George Fazy, profesor la Universitatea din Geneva; J. Gottret, vice-președinte al Marelui Consiliu; Georges-D. Herron, profesor; Ed. Junod, redactor-șef la ziarul Tribune de Geneve; William Martin, redactor la Journal de Geneve; Ed. Martinet, redactor pentru La Suisse; de Meuron, fost deputat; Paul Moriaud, decan al Facultății de drept; Jules Naville, fost deputat; dr. H. Oltramare, președinte al Consiliului Administrativ al Primăriei din Geneva; Paul Pictet, președinte al Marelui Consiliu; F. de Rabours, consilier național; W. Rosier, profesor la Universitate, fost Consilier de Stat; M. Stoessel, membru al Consiliului Administrativ al Primăriei din Geneva; Jean Sigg, consilier național; Tony Roche, director al ziarului Genevois; L. Wuarin, profesor la Universitatea din Geneva.[29] După cuvântările ținute de Henri Fazy și L. Duparc, a urmat discursul părintelui Vasile Lucaciu, care a prezentat „suferinţele poporului român din Transilvania şi Ungaria de după 1867”.[30]
La adunarea de la Plainpalais a participat și Panait Istrati, redactor la ziarul Lupta. Opiniile sale, foarte dure, despre conferință au fost publicate în ziarul La Feuille[31], ediția din 24 mai 1919. Panait Istrati critică în acest articol modul în care cei care decid soarta ardelenilor doar schimbă stăpânii, fără a se interesa de adevăratele nevoi ale poporului. El subliniază că nu cunoaște componența guvernelor din Transilvania sau București, dar este conștient de tragicul destin al mișcării muncitorești din România, care a suferit din cauza deciziilor unor politicieni care astăzi reprezintă țara la Conferința de Pace de la Paris.
Istrati îl blamează pe preotul Lucaciu, acuzându-l că a fost unul dintre factorii care au provocat suferința României, în special prin promovarea intrării în război în anii 1915-1916. Lucaciu, alături de alți politicieni, ar fi subestimat dificultățile unei eventuale cuceriri a Transilvaniei, având drept consecință pierderea a sute de mii de vieți și devastarea țării.
Autorul pune în contrast „martiriul” ardelenilor sub dominația maghiară cu suferințele românilor sub conducerea propriilor lor lideri. El sugerează că regimul maghiar, chiar și cu toate deficiențele sale, nu a fost niciodată la fel de sever ca cel românesc și că țăranii transilvăneni nu și-ar fi dorit să se afle sub administrația românească.
În final, Istrati scrie despre preotul Lucaciu că nu ar fi în stare să dea un singur nume al unui adevărat reprezentant al țăranilor în Parlamentul de la București. Critica sa adusă regimului electoral românesc și comparația cu cel maghiar sugerează o profundă nemulțumire față de statutul și reprezentativitatea țăranilor în România. Istrati încheie cu ideea că discursurile patriotice despre Transilvania sunt adesea goale de conținut real.[32]
Legătura strânsă, menținută permanent, cu conducătorii mișcării de eliberare a românilor din Bucovina și Transilvania, urmărea să informeze prompt cercurile politice occidentale asupra evoluției evenimentelor din aceste provincii, pentru a le obține sprijinul. Ziarul La Roumanie – care după recunoașterea consiliului de către francezi și-a adăugat subtitlul „Organ săptămânal al unității naționale române” publica în fiecare număr știri referitoare la aceste evenimente, reproducea documentele fundamentale adoptate în zilele unirii, demonstrând că problema unirii provinciilor nu era doar dorința unui grup de refugiați din Occident, ci aspirația unei națiuni întregi.[33] Activitatea desfășurată de români în străinătate a dat rezultate, contribuind semnificativ la cunoașterea și înțelegerea cauzei românești.[34]
Anexa 1. Discursul dr. Vasile Lucaciu la constituirea Consiliului Național Român din Paris
„Domnilor,
Mi s-a întâmplat adesea, de-a lungul vieții mele, să mă găsesc în fața fraților mei români și său fiu profund emoționat de manifestările de afecțiune și de încrederea pe care au demonstrat-o vizavi de modesta mea persoană, și le mulțumesc, și țin să vă mulțumesc și dumneavoastră pentru emoția patriotică pe care am simțit-o astăzi. În aceste momente grave, când cu fiecare zi care trece se scrie încă o pagină în istoria noastră națională, toată ființa mea de român este profund pătrunsă de un sentiment de responsabilitate fașă de rasa mea iubită.
Și vă declar, Domnilor, că nu aș îndrăzni să-mi asum sarcina grea, plină de responsabilități pe care mi-o cereți într-un moment atât de grav și serios, însărcinându-mă să prezidez această ilustră adunare, dacă nu mi-aș lua curajul din convingerea fermă că vă veți pune în serviciul muncii noastre, toate virtuțile naționale care vă disting. Astfel vom putea întreprinde acțiunea pe care ne-o cere această epocă istorică și care necesită imperios interesele vitale ale națiunii noastre dragi.
În invitația pe care am lansat-o pentru această adunare națională, am precizat în câteva cuvinte scopul reuniunii. Este important ca în aceste câteva cuvinte de deschidere să insist mult mai clar asupra naturii și importanței acestui scop eminamente național. Domnilor, imediat ce intrăm pe această cale, gândul nostru zboară spre patria noastră glorioasă de mâine: România Mare. Ce găsim astăzi acolo? În Regatul României ca și în țările subjugate, găsim ruine, sclavagism și tristețea morții. Tiranii, hoții, asasinii l-au înlănțuit pe prințul fermecător, România liberă și i-au întins vălul morții scumpei sale logodnice, Ileana Cosânzeana: Transilvania, Banatul, Maramureșul și Bucovina. Națiunea română este aservită, și este amenințată de o moarte pe care i-o pregătesc opresorii tiranici: nemții, maghiarii și bulgarii. Lumea civilizată privește plină de groază acest tablou oribil. Iar noi, fii liberi ai mamei noastre aservite, putem să stăm cu mâinile încrucișate la dureroasa sa agonie? Nu! Domnilor, nu! Noi trebuie să întreprindem lupta sfântă pentru a-i pregăti învierea glorioasă, ca să o chemăm la o viață nouă, mai mândră, mai fericită și în mod esențial națională. Dar care sunt cele mai bune mijloace pentru a obține acest rezultat? Răspunsul la această întrebare trebuie să-l găsească astăzi această adunare. Putem noi să tratăm probleme diplomatice, comerciale, industriale, ecleziastice, intelectuale; putem noi concluziona convenții naționale și internaționale?
Nu, nimic din toate acestea. Un singur lucru poate fi făcut și trebuie făcut: politică națională română. Această politică noi putem să o facem. Cu siguranță nu este acea politică națională pe care noi am putea să o facem la noi pe timp de pace, ci este vorba de marea politică națională impusă de spiritul timpului pe care îl trăim. România liberă și-a revelat programul politicii naționale în ziua în care a declarat război sălbaticilor originari din Asia. Românii din țările oprimate au răspuns în cel mai strălucitor mod la chemarea patriei mamă. Vocile lor sună ca un ecou puternic al strigătului de libertate. Realizarea politicii asumate a fost împiedicată. Datoria noastră față de noi, românii liberi, este să continuăm munca întreprinsă, să muncim fără răgaz în scopul realizării aspirațiilor noastre naționale. Așa este desenat, Domnilor, în mijlocul evenimentelor care bulversează lumea, programul nostru politic național, și anume «realizarea idealului nostru național prin Unirea tuturor românilor într-o Românie Mare»!
Iată Domnilor, singurul și unicul nostru program politic național. Scopul reuniunii naționale de astăzi este de vă permite, domnilor, să deliberați asupra celor mai potrivite mijloace, pentru realizarea acestui ideal măreț. Trebuie ca, grație patriotismului vostru, să creăm astăzi, un organ politic național care să poată reprezenta, într-o maniera autorizată, unicul program politic al națiunii române, și care să poată să organizeze munca și lupta în vederea marelui scop și care este singura noastră preocupare. Organul, consiliul național, delegația politică, într-un cuvânt, organismul pe care urmează să-l constituim astăzi, trebuie să reprezinte, în ochii puterilor aliate, nu doar programul nostru politic național, ci și unirea morală a tuturor românilor, decizia unanimă a tuturor românilor liberi de a lupta cu toate forțele pentru realizarea unirii tuturor românilor într-un singur Stat. Astfel toate preocupările politice de natură să dezvolte tendințe pur provinciale trebui să dispară într-o Românie Mare a tuturor românilor.”
Anexa 2. Consiliul Național al Unității române răspunde adresei Guvernului Francez din 12 octombrie
„Domnule Ministru,
În ședința din data de 14 a acestei luni, Consiliul Național al Unității Române și-a inaugurat activitatea prin aclamarea discursului prin care Excelența Voastră a comunicat cu amabilitate în 12 octombrie că a fost recunoscut oficial de Guvernul Republicii, dată destinată să rămână pentru totdeauna memorabilă în analele noastre naționale, reflectă în manieră cea mai izbitoare sentimentul etern de Dreptate și Justiție al poporului francez manifestat încă o dată în desfășurarea deplină a energiei sale victorioase, în același timp cu o bunăvoință foarte fraternă pentru acest neam românesc legat indestructibil de destinele latinității.
Aducându-vă expresia sincerei noastre mulțumiri pentru consacrarea în termeni atât de nobili, a legitimității aspirațiilor seculare ale națiunii noastre la libertate și la Unirea politică a tuturor Țărilor Române, asigurăm Guvernul Republicii că, în activitatea sa, Consiliul Național al Unității Române, supunând unei tradiții constante, în același timp cu impulsurile tuturor forțelor minții și ale inimii sale, își va îndrepta toate eforturile de ordine politică, militară și economică în vederea menținerii și întăririi legăturilor indisolubile care leagă Națiunea Română – una şi indivizibilă – de nobila Franță.
Păstrăm ca o flacără sacră speranța fermă de a vedea din nou culorile Țărilor Românești plutind pe câmpurile de luptă alături de armatele ale căror victorii sublime anunță iminentul triumf al principiilor dreptății, dreptului și libertății. În numele Națiunii Române, venim și exprimăm profundele recunoştinţe Guvernului Republicii pentru ajutorul acordat în aceste vremuri grele. Vă rugăm să acceptați, domnule, asigurarea celei mai înalte noastre considerații.
În numele Președintelui, P. LUCACIU.”
Anexa 3. Consiliul Național al Unității Române, Memoriul prezentat Conferinței de la Versailles
„Paris, 4 noiembrie 1918
Din nenorocire, Regatul României, care s-a bătut alături de puterile aliate n-a reușit încă să răstoarne guvernul antiromâni și să fie reprezentat la deliberările de la Versailles. Consiliul Național al unității române, compus din românii din Transilvania, Ungaria și Bucovina, Și românii din regat, care nu recunosc legitimitatea actualului Guvern din Iași, adresează puterilor aliate, o cerere urgentă.
Franța, Marea Britanie și Italia în Tratatul de alianță pe care l-au încheiat cu România, au recunoscut legitimitatea revendicărilor rasei române adică au recunoscut că populațiune le române din Ungaria și din Bucovina cer să fie separate de Austro-Ungaria și să constituie cu românii din regat o Românie nouă, care va fi un stat pe de-a întregul democratic, cu o absolută egalitate pentru toate rasele și credințele, cu respectul minorităților etnice ceva putea să le cuprindă, după principiile înalte justiții pentru care s-au bătut Națiunile înțelegere și marea democrație americană. Cu această ocazie o hartă a fost făcută, Indicând teritoriile Austriei și Ungariei considerate ca românești. Dacă asupra punctelor din acest teritoriu, vor fi pretențiuni ale altor națiuni, care s-au bătut alături de înțelegere, față de Austria și de maghiar, aceste discuțiuni nu vor fi aduse.
Dovadă că Franța, Marea Britanie și Italia nu s-au înșelat asupra sentimentelor românilor din Ungaria, este că în timpul întregului război, acești români au manifestat într-un mod strălucit voința lor de a se unii cu fraților din regat. Mai bine de 50000 de români din Ungaria s-au bătut în rândurile armatei române de la începutul războiului. Peste 12000 au venit în urmă din prizonieri făcuți de ruși. în Siberia ei s-au bătut printre cehoslovaci. în Italia, ei au format o regiune.
În Franța, ei au format o alta. Dar ceea ce este mai categoric, e faptul că la 1881, Comitetul Național, care reprezintă voința unanimă a românilor din Ungaria, vine să se pună sub egida principiilor proclamate de președintele Wilson. În consecință, el a hotărât să se constituie în națiune independentă separată de Austria și de Ungaria. Această rezoluție a fost adusă la tribuna Parlamentului ungar de deputatul Alexandru Vaida[35], care în același timp a negat Parlamentului ungar dreptul de a reprezenta națiunea română. Declarația aceasta s-a făcut în aceea zi cu aceea A deputatului slovac Jurica, care a declarat același lucru în numele poporului slovac.
Noi știm astăzi că nu-i vorba de condițiile păcii, ci numai de armistițiu, dar de un armistițiu care ar face posibilă și ușoară executarea tratatului de pace. În scopul acesta poporul slovac a cerut guvernelor înțelegere ei ca părțile slovace ale fostului regat al Ungariei să fie ocupate de trupele italiene în timpul armistițiului.
Cererea aceasta a poporului slovac se întemeiază pe necesitatea de a evita ca aceste teritorii să ajungă teatrul trupelor sângeroase în timpul armistițiului.
Pentru aceleași motive noi cerem ca teritoriile române din Austria și din Ungaria să fie de asemenea ocupate de trupele aliate luate fie din armata orientului, fie din Armata italiană, cum au cerut slovacii.
Cererea noastră este cu atât mai legitimă cu cât în ședința de la 18 octombrie c. A Parlamentului din Budapesta, deputatul român Ștefan C. Pop a afirmat fără să fie contrazis, că închisorile maghiare gem de români și că opt tribunale funcționează pentru ei. Numai printr-o ocupație a trupelor aliate ordinea va putea fi menținută și Congresul Păcii va putea examina și decide în plină libertate Și cu certitudinea unei execuțiuni ușoare și imediate.
Nu trebuie să uităm ce e posibil, chiar foarte posibil, ca regimul impus de germani Regatului României să înceteze și că tocmai din cauza situației dureroase care continua în părțile românești ale Ungariei, tulburările să izbucnească în România, cu o influență imediată asupra teritoriilor române din Ungaria și aceasta chiar în momentul când guvernele înțelegerea ei vor să pună frâu tuturor dezordinilor și tuturor tulburărilor.
Consiliul Național al unității române nu cere pentru români un tratament de favoare, el cere numai ca națiunea română din Ungaria ai cărei frații din regat s-au sacrificat pentru ea alături de înțelegere, Să se bucure de un tratament egal cu cel acordat celor la alte națiuni liberate.
Președintele Consiliului Național al Unității Române,
Take Ionescu
Vicepreședinți și în același timp membrii
Comitetului Național Român din Ungaria,
Dr. Vasile Lucaciu, Octavian Goga”
Anexa 4. Panait Istrati, „Despre Conferința Un popor martir”
„Cei care se ocupă de soarta ardelenilor nu fac altceva decât să schimbe stăpânii. Nu cunosc numele membrilor care alcătuiesc în prezent guvernele, fie din Transilvania, fie de la Bucureşti, iar preotul Lucaciu, ca şi dl Comnène nu ne-au spus în ce proporţie este reprezentată clasa ţărănimii şi cea a muncitorimii din aceste ţări în adunările naţionale care îşi făuresc în acest moment viaţa de mâine. În schimb, știu că tot ce avea mai valoros și mai nobil mișcarea muncitorească din România a pierit în ultimele lupte de stradă de la București din ordinul sinistrului om de stat care reprezintă astăzi România la Conferința de Pace de la Paris.
Mai știu că părintele Lucaciu, deși sincer în convingerile sale, este unul dintre vinovații care, în mod inconștient, au dezlănțuit această catastrofă ireparabilă în țara mea. El este cel care, însoțit de Filipescu, Delavrancea și de demagogul Take Ionescu, a străbătut România de la un capăt la celălalt în anii 1915-1916, cerând «intrarea în acțiune» și afirmând peste tot că o cucerire a Transilvaniei ar fi la fel de ușoară ca faimoasa «plimbare» de tristă amintire din Bulgaria, în 1913.
Așadar, el este unul dintre responsabilii pentru cei 750 000 de morți, soldați și civili, pentru cei 50 000 de schilodiți și pentru o țară în întregime devastată. Cât despre «martiriul» poporului transilvan sub jugul maghiar, ne permitem să-i amintim adevăratul martiriu din ţara românească sub jugul satrapilor români, suferinţe necunoscute în Europa modernă. Regimul oligarhic maghiar, inclusiv persecuțiile și exploatările, nu a egalat niciodată în duritate regimul teroarei românești, iar țăranii din Transilvania nu și-au dorit niciodată să treacă sub sceptrul administrației noastre.
Nu îl cred în stare pe acest părinte Lucaciu să-mi poată cita numele unui țăran român care-și reprezintă țara în Parlamentul de la București şi să-mi spună dacă legea electorală din Ungaria era mai nedreaptă decât legea cenzitară din România, unde 50 de țărani obțineau cu greu un reprezentant. Cât despre modul poliţienesc și terorist ca procedură la alegeri în Ungaria şi în ce priveşte eternii jandarmi unguri ai părintelui Lucaciu, n-aş compara toate acestea cu ce se întâmplă în România, căci la Geneva se poate vorbi despre aceste ţări cu aceeaşi îndrăzneală cu care se poate vorbi despre hotentoţi. […]Toate discursurile patriotice pe seama Transilvaniei le putem rezuma la fraza care i-a scăpat altădată «marelui Ion Brătianu», tatăl celui actual, care a zis: «Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni![36]
[1] Vasile Stoica (1889-1960), profesor la Sibiu, a trecut în 1914 în România, unde a desfășurat o intensă activitate pentru intrarea în război împotriva Austro-Ungariei. A participat ca voluntar în lupte, în prima fază a războiului. Despre misiunea sa în America a scris lucrarea În America pentru cauza românească, apărută la București în anul 1926.
[2] Ioan Moța (n. 15 decembrie 1868, Hunedoara – d. 20 noiembrie 1940, Bucureşti), preot și ziarist. Întemeietorul şi directorul gazetelor populare săptămânale din Orăştie: Libertatea (1 ianuarie 1902 – ianuarie 1915 şi ianuarie 1919 – vara anului 1933), având ca adaos ilustrat Foaia Interesantă (de la 1 decembrie 1905); în 1915 – 1916, ambele foi au apărut la Bucureşti. Pe lângă ziare, a mai redactat Calendarul Naţional, apărut în 15 volume. Acestea au fost cele mai răspândite „gazete poporale” din Transilvania înainte de 1918. În Statele Unite ale Americii alături de Vasile Lucaciu şi Vasile Stoica va face cunoscute revendicările româneşti Guvernului American; iar timp de două luni, august – septembrie 1917 scoate la Cleveland, Ohio, publicațiile Libertatea și Foaia interesantă.
[3] Epaminonda Lucaciu (1877-1960) a emigrat în Statele Unite ale Americii în anul 1905. În anul 1906 fondează prima parohie românească greco-catolică în Cleveland, Ohio. În acelaşi oraş, tipărește prima gazetă românească din Statele Unite ale Americii, Românul (The Roumanian). Primul număr al ziarului a apărut în 28 decembrie 1905. Dr. Epaminonda Lucaciu a dus o campanie de unificare a imigranților români sub patronajul Bisericii Greco-Catolice. Din anul 1913 se stabilește la Trenton, Statul New Jersey. În anul 1917 este ales Președinte al Comitetului Național Român. Se întâlnește cu autoritățile americane, cerând posibilitatea organizării românilor în unități militare. Va însoți Misiunea Patriotică Română, trimisă de guvernul Brătianu în primăvara anului 1917, la întrunirile publice și întâlnirile cu înalți oficiali, inclusiv la Casa Albă.
[4] Adriana Zaharia, „Activitatea diplomatică a dr. Vasile Lucaciu în sprijinul Marii Uniri”, Un omagiu al dascălilor sătmăreni făuritorilor Marii Uniri, la an centenar, coord. Doru Radosav, Ioan Viman, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2018, pp. 24-35; Zaharia, „Drumul dr. Vasile Lucaciu spre Statele Unite ale Americii. Din Iași prin Rusia, Siberia, China, Coreea, Japonia, insulele Hawaii”, Cartea Credenționalelor. Sătmăreni la Marea Unire. Documente istorice, interpretări, fotografii, coord. George Vulturescu, Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2018, pp. 85-95; Zaharia, „Din activitatea de diplomat a dr. Vasile Lucaciu. Trimis special în Italia, S.U.A., Franța și Elveția între anii 1914-1919”, La granița dintre științe: istorie, mentalități, imaginar. Omagiu profesorilor Simona și Toader Nicoară la vârsta de 60 de ani, coordonatori: Ovidiu Ghitta și Gheorghe Negustor, Cluj-Napoca: Argonaut; Mega, 2017, pp. 458-474.
[5] Dan Berindei, Gheorghe Platon, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Iacob, coordonatori, Istoria românilor, ediția a II-a revăzută și adăugită, vol. VII, tom II, București, Editura Enciclopedică, 2015, pp. 791-792.
[6] „Arrivée a Paris d’un grand patriote roumain”, în Le XIXe siècle, anul 126, nr. 17.446, sâmbătă 24 august 1918, p. 2.
[7] Nicolae Filipescu (1862–1916), om politic român, lider al Partidului Conservator; în 1884 fondează și conduce ziarul Epoca; ministru în mai multe rânduri între (1900–1913); adept al intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei; s-a întâlnit de mai multe ori cu dr. Vasile Lucaciu, ambii făcând parte din Comitetul Ligii Pentru Unitatea Politică a Tuturor Românilor (1914-1916); președinte al Federației Unioniste (1915-1916).
[8] „Un patriote roumain”, în Le Figaro, anul 43, nr. 15173, sâmbătă, 24 august 1918, p. 3.
[9] „Le Père Lucaciu a Paris”, în Le Petit Parisien, anul 43, nr. 15173, 24 august 1918, p. 3.
[10] „Communiqués”, în Le Figaro, 2 septembrie 1918, p. 2.
[11] Tisza István (n. 1861- d. 1918), conte, fiul lui Tisza Kalman; om de stat, autor de cărți pe teme economice și politice; prim-ministru, 1903–1905; 1913–1917; a recunoscut în parlament că Austro-Ungaria a pierdut războiul; în timpul evenimentelor revoluționare din 1918, în ochii opiniei publice a devenit simbolul vechiului regim; în 31 octombrie 1918 a fost asasinat în propria casă de un grup de revoluționari.
[12] G. Latouche, „Interview du P. Lucaciu, Le Grand Patriote Roumain”, în Le Gaulois: littéraire et politique, Numéro 44.950, 19 septembrie 1918, p. 2.
[13] Dan Berindei, Gheorghe Platon, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Iacob, op. cit., p. 796.
[14] „Discours de M. Paul Bratashano”, în Actes et Documents concernant la Question Roumaine, Imprimerie Paul Dupont, Paris, 1918, în continuare Actes et Documents…, pp. 6-8.
[15] Ibidem, p. 6.
[16] „Discours de du R. P. Basil Lucaciu”, în Actes et Documents…, pp. 8-10. Vezi Anexa 1.
[17] Ibidem, pp. 20-21.
[18] Ibidem, pp. 21-23.
[19] Dan Berindei, Gheorghe Platon, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Iacob, op. cit., p. 796.
[20] Actes et Documents…, pp. 37-38.
[21] Ibidem, pp. 40-41.
[22] Dan Berindei, Gheorghe Platon, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Iacob, op. cit., p. 796.
[23] Actes et Documents…, pp. 41-42: Vezi Anexa 2.
[24] Ibidem, pp. 49-51, Vezi Anexa 3.
[25] „La Voix des Roumains”, Les Annlaes politiques et litteraires, 17 noiembrie 1918.
[26] Ion Iacoș, Valeriu Achim, Dr. Vasile Lucaciu luptător activ pentru unirea românilor, Texte alese, Testimonia, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pp. 92-93.
[27] Augustin Iuga, Cu privire la Vasile Lucaciu: acte, documente, procese, Cercul Notarilor, Baia Mare, 1940, pp. 389-391.
[28] Cunoscut în mediile diplomatice sub numele Nicolas Comnène, Nicolae Petrescu-Comneanu era trimisul României la Adunare; ulterior, va fi ambasadorul ţării în Elveţia şi apoi până în 1940 ambasador în Germania.
[29] Un peuple martyr. (Les roumains de Transylvanie et de Hongrie), Imprimerie Centrale, Genève, 1919, p. 4.
[30] Ibidem, pp. 11-20.
[31] La Feuille, journal d’idées et d’avangarde, apărea sub direcţia lui Jean Debrit, pacifist ataşat grupului condus de Romain Rolland.
[32] https://ro.scribd.com/document/242661929/Despre-conferinta-Un-popor-martir-Panait-Istrati-1919, accesat în 27 decembrie 2019, Vezi Anexa 4.
[33] Dan Berindei, Gheorghe Platon, Gheorghe Cliveti, Gheorghe Iacob, op. cit., pp. 796-797.
[34] Ibidem, p. 797.
[35] Alexandru Vaida-Voevod (1872–1950), om politic, lider al Partidului Național Român (1905–1920) și al Partidului Național Țărănesc (1926–1935); deputat în Parlamentul din Budapesta (1905–1918); la 18 octombrie 1918 prezintă în Parlamentul ungar Declarația PNR de independență și unire cu România.
[36] https://ro.scribd.com/document/242661929/Despre-conferinta-Un-popor-martir-Panait-Istrati-1919, accesat în 27 decembrie 2019.
What's Your Reaction?
