Dintre marii luptători pentru drepturile românilor și pentru unirea Transilvaniei cu Regatul Român, Vasile Lucaciu e unul dintre cei mai cunoscuți, dacă nu din altă parte, măcar din Doina lui Lucaciu.
În umbra protagoniștilor care au dus aceste lupte au activat însă și personalități pe care istoria nu le-a remarcat, deși meritele lor nu sunt neînsemnate și nici acțiunile lor nesemnificative. Unul dintre acești mucenici (aproape) neștiuți a fost și fratele mai mic al lui Vasile Lucaciu, Constantin.
Pe acesta îl scoate acum din umbra fratelui mai mare Adriana Zaharia, într-un volum (Constantin Lucaciu. O figură istorică necunoscută, Editurile “Solstițiu”, Satu Mare și “Școala Ardeleană“, Cluj-Napoca, 2021) ridicat pe o riguroasă muncă de documentare și-n care, după o scurtă reconstituire biografică, ne este oferit un amplu “dosar de presă“ legat de activitatea parohului din Craidorolț și sunt reproduse două dintre cărțile militante publicate de acesta; Un smerit memoriu, din 1904 și Biserica școala și armata, din 1915.
După cum ne spune Adriana Zaharia în portretul biografic din deschiderea cărții, Constantin Lucaciu “se înscrie în rândul aparent insignifianților propagandiști foarte apropiați de popor”, preocupați “de realizarea unor structuri teritoriale” fără de care marile acțiuni n-ar fi avut, de fapt, sorți de izbândă. A lucrat, așadar, la baza proiectului de renaștere națională și de împlinire statală, punându-se “cu toată ființa sa în slujba cauzei naționale”. Și prin cuvânt, dar mai ales – subliniază autoarea – “prin acțiuni concrete”.
Un punctaj scrupulos al acestor acțiuni, bazat pe ecourile lor în presa maghiară și română, face Adriana Zaharia. Să menționăm, după ea, câtea dintre acestea; Constantin se numără printre memorandiși și face parte din delegația care a dus Memorandumul la Viena; e membru ASTRA, organizator de reuniuni (ale învățătorilor greco-catolici din Sătmar, ale femeilor sătmărene, ale Congregației Mariane), militant politic – candidat al Partidului Național Român între altele -, inițiator al unei “Cooperative de consum”, parlamentar al României cu un an înaintea morții (moare în 1920; se născuse în 1860).
Nu mai puține sunt faptele lui de caritate: donează și strânge fonduri pentru răniții din război, își donează salariul pe un an întreg pentru înființarea unei academii teologice românești (după ce fuseseră excluși, în 1912, 16 studenți de la Academia Teologică din Oradea pentru că vorbiseră între ei românește), contribuie cu burse de studii pentru studenți (între alții pe care i-a ajutat, Alosie Tăutu) ș.a. Că faptele lui Constantin nu erau nesemnificative se vede îndeosebi din ecourile pe care le stârnea – constant – în presa maghiară, mereu cu ochii pe el (ca și poliția, de altfel) și considerându-l – pe bună dreptate – un subversiv încăpățânat. Meritele de luptător puse în evidență de Adriana Zaharia, fără exaltări, sunt evaluate cu dreptate și de Dumitru Păcuraru în postfața cărții.
Dosarul de presă e vivace, are ritmul activității prelatului, și el reflectă, in nuce, situația încordată a vremii. Partea maghiară îl încondeiază drastic, dar tocmai din acuzele ei se văd, pe revers, meritele lui Constantin.
Cele două cărți reproduse au mai mult decât o valoare documentară, chiar dacă problematica abordată de Constantin Lucaciu se pune azi în alți termeni și în perspectiva altor soluții. Manifestul din Biserica, școala și armata – văzute de Constantin ca instituțiile fundamentale ale unei națiuni – este, în egală măsură, și un studiu documentat dedicat acestor instituții, studiu în care autorul apelează la argumente din diferite domenii, inclusiv financiar; dar mai ales la argumente istorice, fiecare instituție beneficiind, la propriu, de o istorie concisă. Se vede că avea o bună cunoștință a problemelor dezbătute și că nu se sfiește să le înfrunte.
Bunăoară, vorbind de necesitatea pregătirii intelectuale a clericilor, el remarcă faptul că “în Transilvania și Bucovina îmbrățișează cariera preoțească tineri cu o știință și cultură generală“, în vreme ce “în Regat (…) și-n oropsita Basarabie recrutarea tinerilor la preoție se face într-un fel (…) care nu este și cu greu poate fi mulțumitor”. E o minte deschisă, un progresist în felul său, convins că biserica trebuie să țină și ea pasul cu vremurile, pentru că “nici Biserica nu poate să rămână în conservatorismul staționar, ci are să țină pas cu exigențele și progresele societății omenești”. În felul lui, Constantin putea primi mandat pentru Conciliul al II-lea din Vatican, căci parte din reformele pe care el le va statua el le acceptă dinainte, cu buni ani înainte.
Cartea Adrianei Zaharia dă relief unei figuri lăsate în umbră și ridică vălul de pe nivelul mai “modest”, mai anonim al luptei naționale, cel în care s-au consumat destine neștiute, dar exemplare. Constantin Lucaciu a fost unul dintre ele.
Cronica a fost publicată în Mesagerul Sfântului Anton, noiembrie-decembrie 2021, pp. 26-27.
What's Your Reaction?
