Nu-ncape vorbă că Vasile Lucaciu a fost printre personalitățile cele mai ”accentuate” chiar și între personalitățile ardelene – toate înflăcărate și cu vocație de martiri – care au dus luptele de emancipare națională în secolul XIX. Temperamentos, poate chiar conflictual, viața lui are un epos mesianic limpede conturat, desfășurînd un avînt neobosit de luptător pentru drepturile naționale. Nu degeaba i s-au consa- crat vreo 12 monografii (cam atîtea numără Adriana Zaharia în cea de-a XIII-a monografie pe care i-o con- sacră – Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922). Activitatea culturală și politică, Editura ”Solstițiu”, Satu Mare, 2023 -, ”cea mai amplă și documentată biografie a lui Vasile Lucaciu”, după cum apreciază, în prefață, Simona Nicoară).
La origine teză de doctorat, monografia Adrianei își depășește condiția, devenind ”o parte consistentă din istoria elitei românești din secolul al XIX- lea și începutul secolului XX” și înscriindu-se în tipologia ”unei istorii culturale”, remarcă Simona Nicoară. Oricît de amplă (și e, într-adevăr, aproape 500 de pagini cu anexele în care sînt reproduse documente inedite sau rămase neluate în seamă), Adrianei i-au mai rămas destule lucruri pentru încă un volum, pe care-l promite în Introducere. Odată cu realizarea acestuia, ea va împlini un triptic ”lucacian”, dacă punem la socoteală și monografia dedicată acum doi ani fratelui mai mic al lui Vasile Lucaciu, Constantin (Constantin Lucaciu. O figură istorică necunoscută, Editura Solstițiu, 2021).
Cine știe însă dacă se va opri aici, căci, odată pornită, cercetarea ei se ramifică pe toate ramurile familiale. Cîteva schițe sînt deja conturate, alcătuind un peisaj de familie care s-a implicat profund în istorie. Evocările încep cu bunicul lui Vasile Lucaciu și continuă cu tatăl, mama, unchii materni și frații acestuia (mai puține despre fratele mai mare, Alexandru, ofițer în armata austriacă). Vieți epice și ale acestora, mai aventuroasă cea a unchiului matern Alexis Toth (fratele episcopului de Eperjes, Nicolae Toth), trimis ca preot greco-catolic în America, dar refuzat de arhiepiscopul american, așa că Alexis trece la ortodoxia rusească, ducînd cu el și 17 parohii greco-catolice. Dintre frați, cel mai mic, Petre, inginer minier, și-a lăsat toată averea Academiei (vreo 15.000.000 de lei, bani buni în 1926). N-ar trebui trecut cu vederea nici fiul lui Vasile Lucaciu, Epaminonda. Dacă Adriana tot a deschis șantierul, nu văd de ce l-ar închide cînd mai e încă destul de lucru.
Viața lui Vasile Lucaciu e tăiată de Adriana în acte bine delimitate, așa că ea curge, în monografie, într-o manieră dramatică echilibrată, cu actul culminant stabilit în procesul memorandiștilor. E și capitolul de vîrf al monografiei, nu doar al vieții lui Lucaciu, capitol în care procesul e ”relatat” pe zile, iar consemnările de la proces sînt urmate de ecourile în presă, română și maghiară deopotrivă, și de alte ecouri și consecințe. Această manieră de lucru, în care faptele sînt urmate de ecourile stîrnite, e însușită însă chiar de la început, din primul ”act biografic”, cel al profesoratului la Satu Mare și al conflictelor locale (dar nu doar), mai întîi cu Societatea ”Szechenyi”, angajată în campania de maghiarizare, apoi cu Consiliul orășenesc și, în fine, cu propriul episcop, Ioan Szabo.
Acțiunilor de captare a intelectualilor români întreprinse de ”Szechenyi”, Vasile Lucaciu li se opune în termeni radicali: ”Să li se spună odată curat și răspicat: 1. Că suntem români și voim a rămîne români” etc., și patetici: ”Mai bine moarte decît deznaționalizare”! În aceeași luptă angajează și ”Revista Catolică” pe care o înființează (în 1885) și, indirect, chiar și cele trei volume din Instituțiuni filosofice, pe care Adriana le prezintă într-o analiză descriptivă. Firește că obiectivele celor trei volume sînt mai ambițioase, Lucaciu voind să îndrepte prin intermediul lor moravurile vremii, văzînd el că spiritul tinerei generații ”e corupt prin erorile veacului” iar ”caracterele sunt vătămate în rădăcina lor prin desfrînarea și libertinajul moravurilor”. Totdeauna – și dintotdeauna – moravurile contemporane sînt decăzute primejdios.
Cariera de profesor de religie și de limba română (și odată cu ea existența catedrei ca atare) la Liceul regesc din Satu Mare se va încheia în urma conflictului cu Consiliul orășenesc, din care Lucaciu vrea să facă – îndreptățit de regula censului, după care acesta era constituit – parte. Consiliul refuză însă să admită în rîndurile sale o persoană ”total contestabilă în privința loialității” față de ”idealul de stat maghiar”, așa că urmează un conflict deschis, în urma căruia Lucaciu se va alege cu parohia de Șisești.
Alungat, practic, din Satu Mare, dar nicidecum cumințit, Lucaciu ridică la Șișești ”Biserica Sfintei Uniri a Tuturor Românilor” (sfințită în 1891) și se implică și mai activ în viața politică, devenind secretarul general al Partidului Național Român. Desele lui plecări pentru întruniri politice vor fi pretextul folosit pentru suspendarea lui din parohie de către episcopul Szabo (în urma reclamațiilor făcute de autorități). Constituția regatului maghiar încerca să limiteze activitatea preoților la orînduirea vieții spirituale a credincioșilor, dar nici o biserică nu s-a abținut de la activitatea politică. Paragraful constituțional era însă un pretext eficient pentru autorități în încercarea de a domoli avîntul politic al preoților români, așa încît pînă la urmă i-au forțat episcopului mîna.
Va fi avut și episcopul argumentele sale, dar, la incitarea lui Lucaciu, presa românească a tăbărît pe el și l-a supus unui adevărat linșaj. ”Pătrunși de indignațiune și de adîncă mîhnire” pentru suspendarea lui Lucaciu, gazetarii – sau colaboratorii lor, unii anonimi (și care erau probabil chiar Lucaciu) – îl acuză pe episcop de ”trădare națională” și de ”compromitere a instituțiunii noastre bisericești”, un indignat mergînd chiar pînă la propuneri total inadecvate, ca-n locul lui Szabo să fie episcop Lucaciu (măcar că era căsătorit și cu vreo patru copii)! Apărătorii ridică tot mai mult tonul pentru ”farul neamului românesc”, pe care ”sufletele negre ca Sfinția ta” l-a adus ”în sclavie”. ”Ni-ai scos lumina ochilor, ni-ai răpit dulceața vieții, ni-ai amărît zilele, ni-ai întunecat soarele” se vaită, tot mai prăpăstios, alții, iar unii nici nu mai vor să trăiască fără Lucaciu. Pînă să-l repună Vaticanul în drepturi (în decembrie 1895), Lucaciu și susținătorii lui îl încarcă pe episcop cu toate păcatele. Drept e că nici episcopul nu stă doar la primire, ci contribuie și el la porcăiala reciprocă, denunțîndu-l pe Lucaciu că e fiu de țigan. Se lucrau din greu unii pe alții și apostolii ardeleni (mai cu seamă în împrejurările trecerii PNR la pasivism), iar Lucaciu era protagonist și-n lucrături.
În paralel cu toată tărășenia cu episcopul, încep procesele propriu-zis politice ale lui Lucaciu. Tribunalul din Satu Mare îl găsește vinovat de ”tulburări contra statului, guvernului și altor persoane” și dis- pune arestarea lui (în august 1887). La proces Lucaciu refuză să vorbească altfel decît românește (avea, constituțional, dreptul) și acuză autoritățile de abuzuri. Devenit în presa maghiară ”faimosul agitator și trădător de patrie”, Lucaciu e acuzat de ”crimă de agitație la ură contra naționalităților” și închis la Seghedin. Relatarea procesului – și a celor de vor urma – e făcută de Adriana ca de reporterul de la fața locului, folosind pentru asta toate ecourile de presă, române și maghiare în primul rînd, dar și – unde e cazul – ecourile franceze, italiene sau englezești (lipsesc aproape total relatările presei austriece, deși e probabil că va fi fost și aceasta atentă, cel puțin de la o vreme, la activitatea lui Lucaciu).
De la Seghedin e tîrît în închisoarea de la Satu Mare (de unde iese în 1894, aureolat de martiriu), pentru procesul cu autoritățile locale, și închis ”într-o celulă cu un criminal condamnat la 30 de ani”. Măcar la Seghedin avusese coleg de celulă un poet slovac, pe Svetovar Hurban Vajansky, care-i și dedică un poem. Ce-i drept, alți colegi de celulă n-au aceleași păreri ca și Vajansky, unul dintre ei considerîndu-l ”eroul vorbelor goale și nimic altceva”. Dar vorbele rele ale ungurilor și altora nu se ating de Lucaciu, a cărui aură de martir național strălucește tot mai aprins. E și normal ca la elaborarea Momerandumului să participe decisiv, și la redactarea, și la tentativa de a-l prezenta direct împăratului. Prevalîndu-se de constituția ”dualistă”, Francisc Iosif refuză primirea delegației ardelene în audiență și-o trimite la guvernul regal de la Budapesta, care abia aștepta pentru incriminarea ei.
Sînt convocați la tribunalul de la Cluj 25 de semnatari (2 n-au fost de găsit) și puși imediat sub acuzare. Scrupulozitatea documentară a Adrianei o determină să prezinte toate detaliile proceselor, inclusiv listele cu cei implicați, de la membrii completelor de judecată pînă la jurați. De altminteri, documentarea e riguroasă la modul absolut admirabil pe parcusul întregii monografii. Procesul, în care acuzații au făcut tot ce puteau pentru internaționalizarea cauzei, e prezentat în detaliu, ca și – nu mai puțin – ecourile românești și străine stîrnite de el; nu mai vorbim de numeroasele mitinguri de susținere organizate în Regat de Liga Culturală. Lucaciu a primit una din cele mai grele pedepse – cinci ani de închisoare. După cum se știe, la intervenția regelui Carol I, memorandiștii au fost grațiați după un an, iar monarhia austriacă, spre a mai domoli protestele ungurești, i-a decorat pe cei care au dat sentința.
De un epos tensionat beneficiază secvențele dedicate alegerii lui Lucaciu ca deputat de Beiuș în parlamentul de la Budapesta (ori de cîte ori e cazul, Adriana organizează in crescendo tensiunea epică a unor capitole), unde va avea 19 intervenții (una de patru ore și jumătate). Bineînțeles că nu-și termină mandatul, întrucît i se ridică imunitatea și e trimis în judecată.
În detaliu e urmărită și activitatea diplomatică a lui Lucaciu, cu misiunile în slujba unirii intreprinse în Statele Unite, Franța, Italia, dar și mai detaliată e prezentarea activității sale din perioada neutralității, cînd, împreună cu Octavian Goga, va milita neobosit pentru intrarea Regatului în război, de partea Antantei. Viața politică din Regat în timpul celor doi ani de neutralitate e un tablou vivant deosebit de animat, pe care Adriana îl animă suplimentar prin ritmul precipitat în care prezintă toate manevrele politice, culminînd cu candidaturile lui Lucaciu și Goga la alegerile parlamentare, în două colegii vacante, Galați și Caracal. Lucaciu obține, la Galați, cele mai multe voturi, cu toate că a avut parte și de manifestații ostile (muncitorii din Galați asaltează primăria iar un grup de femei, ridicîndu-și poalele și bătîndu-se peste fundurile îndreptate spre Lucaciu, striga ”Vreți Ardealul? Na, Ardealul!”). Ambii candidați se vor retrage însă, în pragul balotajului, din cauza manevrelor politice.
După Unire, Lucaciu devine parlamentar și conduce chiar el două ședințe ale Camerei Deputaților. Zarva stîrnită între ardeleni după Unire e întreținută și de Lucaciu, care trece repede de la Partidul Național Român la Partidului Poporului, înființat de Averescu, ținînd astfel, după cum zice Patria, ”să se compromită de-a binelea”. Situația lui Lucaciu, între ardeleni, e rezumată concis de Iuliu Maniu, care-i spune direct: ”Respectăm tinerețile d-tale, părinte; fă- ne să-ți putem respecta și bătrînețele”. N-a prea reușit, căci la alegerile din 1922 niște țărani l-au găsit prăbușit într-un șanț, bătut de agenții electorali ai guvernului. I-au respectat însă moartea, prin funeralii naționale la care au luat parte delegați din toată țara, transportați cu două trenuri la Baia Sprie și cu 80 de sănii de acolo la Șișești. În 1936, 50.000 de persoane iau parte la dezvelirea bustului realizat de Cornel Medrea.
Monografia Adrianei Zaharia nu e o simplă hagiografie. Adriana are talentul de a transforma documentarea într-o evocare tensionată din care rezultă un personaj foarte viu și concret. Faptul că n-a ocolit vorbele rele spuse despre Lucaciu, fie de unguri, fie de români, face portretistica mult mai nuanțată și mai credibilă. La scrupulozitatea documentară impresionantă, Adriana a adăugat și un talent evident în montajul epic al actelor biografice.
Expres Cultural, anul VII, nr. 5 (77), mai 2023, p. 7.
What's Your Reaction?
