Astăzi, cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, ne aducem aminte de eroinele neîncununate ale trecutului nostru, femeile române. Organizate în reuniuni, româncele din Ardeal au jucat un rol esențial în păstrarea identității și culturii naționale în fața presiunilor de maghiarizare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Prima asociație de acest fel a fost Reuniunea Femeilor Române din Brașov, constituită la data de 12/24 martie 1850 la inițiativa Mariei Nicolau. Această mișcare, ce a marcat solidarizarea femeilor pentru cauza națională și pentru emanciparea lor, a fost ulterior extinsă în întreaga Transilvanie.
Reuniunile au avut ca scop și susținerea educației în rândul femeilor, în special prin înființarea școlilor pentru fete. Susținute de presa românească, reuniunile au avut impact în diverse regiuni: Sibiu, Lugoj, Mediaș, Făgăraș, Turda, Abrud, Gherla.
În unele cazuri, activitatea acestor organizații s-a concentrat exclusiv pe aspecte culturale și de educație, cum a fost cazul „Societății de Lectură a Femeilor Române” din Turda. Iar în alte cazuri, așa cum s-a întâmplat în comitatul Sătmar, reuniunile au devenit adevărate centre de rezistență culturală. Într-un context de maghiarizare forțată, activitatea lor a reprezentat un factor crucial în menținerea limbii, obiceiurilor și identității românești. Prezentăm câteva extrase, pe acest subiect, din presa românească a vremii.
Reuniunea Femeilor Române din Sibiu a fondat o școală cu 6 clase
Articolul de fond publicat în Telegraful Român, Sibiu, la 2/14 martie 1885, subliniază eforturile Reuniunii Femeilor Române din Sibiu, care a înființat o școală cu 6 clase, obținând într-un timp scurt rezultate remarcabile.
Autorul își exprimă speranța că, în fața pericolului reprezentat de maghiarizare, românii vor reacționa cu determinare, inspirați de exemplul reuniunii de femei din Sibiu. Se evidențiază atitudinea liniștită și eficientă a românilor în contrast cu ostentația ungurilor.
Articolul se încheie cu laude pentru reuniunea de femei din Sibiu și o critică la adresa situației politice și fanatismului din Cluj.
„Sibiu, 1 martie 1885.
Lupta pentru existența națională a ajuns în stadiul de extrem al dezvoltării sale aproape pretutindenea în Europa. Despre Ungaria vorbind, ajunge să amintim că ea a degenerat într-o luptă de rasă condusă cu mare îndărătnicie. Trei sunt căile prin care activitatea în direcția atinsă curge cu cea mai mare înverșunare: instrucția publică, administrația și reuniunile pentru maghiarizare pe calea socială.
Până la ce grad a ajuns la noi râvna apostolilor în propagarea luptei de rasă, nu se simte necesitatea de a o mai spune, și deci suntem siliți să înregistram acte de violență prestabilită chiar, și această necesitate ni se impune chiar și astăzi, când eram deciși să ne întoarcem ochii de la luptele interne, de care cititorii noștri s-ar fi dezgustat, și să ne îndreptăm privirile asupra frumoaselor succese culturale, de care a fost în stare să producă o reuniune de cultură înființată nu de mult aici în Sibiu.
Secolul nostru este numit de către mulți al luminilor și al culturii. S-a făcut experiența că femeia are un frumos rol în societatea omenească, și mai ales ca factor în dezvoltarea națională culturală, femeia în toate veacurile a făcut minuni. Ce era deci mai natural ca femeia română să-și prindă în mâinile sale soarta fetițelor noastre, neglijate până acum cu multă perseveranță. S-au format deci diferite reuniuni de femei și aceasta mai ales prin locurile unde românii trăiesc mai compact. Vedem că s-au format asemenea reuniuni în Brașov, în Făgăraș, în Abrud, în Sibiu, și dacă nu ne lasă memoria — și în alte locuri locuite de români.
Reuniunile acestea au avut să lupte mult timp cu indiferentismul nostru față de scopurile urmărite de ele. Nu exagerăm făcând această nefavorabilă caracteristică a primului stadiu de dezvoltare observat până acum la reuniunile amintite. Indiferentismul nostru se explică cu starea de lucruri de la noi, care se susține pe lângă toate eforturile noastre. Politica țării ne-a absorbit toată activitatea, ne-a înfundat în certe interne, care în cele din urmă și ele și-au avut și își au încă rațiunea lor.
Reuniunile de femei însă ele dau înainte, și dacă nu putem constata progrese mai mari, cel puțin nu avem a înregistra regrese.
Privitorul nepreocupat și dedat a judeca lucrurile după adevărata lor importanță putea observa deci un curs paralel în viața noastră culturală. Alături de luptele politice ale bărbaților mergea activitatea femeilor spre a crea o poziție sigură defensivei noastre pentru timpuri de grea cercetare. Și femeile pregăteau terenul pentru susținerea luptei în viața socială.
Într-un moment de fericită inspirație s-a înființat aici în Sibiu o reuniune a femeilor române, asemenea cu intenții curat culturale. În scurtul timp de 4 ani fără 7 luni, reuniunea aceasta a înființat în Sibiu școală de fetițe cu 6 clase, care funcționează regulat de doi ani de zile și este provizoriu cu puteri didactice, care ne îndreptățesc la rezultate uimitoare.
Într-un moment de nefericită orbire, capete înfierbântate au înscenat agitațiunea dezastroasă cunoscută sub adevăratul ei nume — maghiarizarea. Ca niciodată încă, acest curent este îndreptat împotriva noastră, și terenul lui este acum Ardealul cu Clujul ca centru.
Întâmplarea a adus cu sine că tocmai în momentul cel mai oportun să se manifesteze în viața noastră socială o putere de viață, care vrăjmașilor noștri trebuie să le inspire respect, iar nouă adevărată mândrie națională.
Pacifica activitate a reuniunilor femeiești a produs roade mănoase, și până acum cea din Sibiu a avut curajul să pășească pe față cu realizarea planurilor ei culturale, și a dovedit o vitalitate, care în aceste timpuri de grea cumpănă ne servește spre deosebită mângâiere.
Nu avem intenția de a intra în meritul lucrului ilustrând activitatea acestei reuniuni. Cititorii noștri ne vor pricepe și vor ști aprecia rezervele noastre. În special ne vor pricepe aceia dintre onorabilii cititori, care văd că ochii tuturora în timpul mai proaspăt sunt îndreptați asupra Sibiului. Și mai bine ne vor pricepe toți cei ce știu că la noi astfel de rezultate îmbucurătoare — cum este și rapidă înflorire a reuniunii femeilor române din Sibiu — provoacă reacții în șirurile noastre, chiar la unii din respecte confesionale, la alții din considerațiuni de partide. (…)
În fața pericolului — dacă el pericol se poate numi, în fața pericolului ce ni se pregătește prin forțată maghiarizare pe cale socială — vitalitatea neamului nostru s-a manifestat de la început în Sibiu și canalul a fost reuniunea femeilor române din Sibiu. Avem fermă speranță că la intrigile celor din Cluj cu maghiarizarea forțată, românii vor răspunde cu manifestări sănătoase, așa cum a făcut și reuniunea femeilor române din Sibiu. Și speranța noastră se întemeiază pe știrile pe care le primim din toate locurile locuite de români.
Suntem curioși în felul nostru noi, cei de la Telegraful Roman. Ne place adecvată nouă lucrarea cu tărie și fără, zvon care ar putea provoca susceptibilitatea oamenilor lipsiți de judecata sănătoasă. Ne place pașnica lucrare a reuniunii femeilor de aici, a celor din Brașov, Făgăraș și Satu Mare. Așa este firea românului. El, ca om al ordinii, tace și face. De la unguri s-a împrumutat obiceiul de a face gură mare și a bate naționalismul cu toba cea mare. (…)
Nu avem destule cuvinte pentru a accentua critica situației în care ne aflăm, nu avem cuvinte pentru a lăuda suficient zelul și stăruința reuniunii femeilor române din Sibiu, nu avem cuvinte suficiente pentru a protesta împotriva fanfaronadei în cele naționale, fanatismul celor din Cluj, care indirect ne-a făcut bune servicii nouă, românilor. Laudă femeilor, care sunt mai fericite în dezlegarea problemelor sănătoase și au perseverență de fier.” Telegraful Român, Sibiu, 2/14 martie 1885, pp. 97-98
„Reuniunea Femeilor Române” din Sătmar
În iarna anului 1885, femeile române din comitatul Sătmar au organizat o întâlnire cu un scop nobil – înființarea „Reuniunii Femeilor Române”. Ana Bilțiu a fost aleasă să conducă un comitet provizoriu cu responsabilitatea de a redacta statutele acestei inițiative. Cu sprijinul dr. Vasile Lucaciu, statutul a fost depus la Comitat pentru a fi trimis către Ministerul de Interne.
Cu toate acestea, în februarie 1885, demersul lor a fost respins, iar orice activitate a reuniunii a fost interzisă. Într-un articol publicat în Tribuna la 5/17 martie 1885, sunt prezentate două scrisori semnate de Paulina Lucaciu, soția dr. Vasile Lucaciu, pentru a ilustra „situația actuală a Românilor de sub coroana Sfântului Ștefan”.
Prima scrisoare, datată 17 februarie 1885, este adresată primarului orașului Baia Mare de către vicecomitele Sătmarului, informându-l despre respingerea proiectului de statut al Reuniunii Femeilor Române. Prin dispoziția Ministrului de Interne nr. 8051, primarului i s-a cerut să oprească orice activitate legată de reuniune și să aplice rigoarea legii în caz contrar. Această decizie a fost aprobată în ședința consiliului orașului Baia Mare din 25 februarie 1885.
Textul semnat de Paulina Lucaciu, născută Șerbac, reflectă tonul tranșant al soțului său, dr. Vasile Lucaciu și întreba retoric dacă românii se află într-un „stat de drept şi guvernat de legi” sau sunt expuși „la furia Bașibuzucilor”. Membră a comitetului provizoriu al Reuniunii, Paulina Lucaciu este convinsă că statutul nu a fost aprobat pentru că reuniunea și cultura română nu se potriveau cu ideea de stat maghiar.
În ciuda obstacolelor, Paulina Lucaciu și colegele sale din comitatul Sătmar au hotărât să treacă la acțiune, afirmând că vor continua să își îndeplinească datoria față de cauza culturală a femeilor române. Mesajul lor era clar: „Măsurile ilegale nu ne vor spăria de la împlinirea datorinţelor femeii române”. Această hotărâre fermă reflectă determinarea și rezistența femeilor în lupta pentru drepturile și cultura lor într-un moment crucial al istoriei.
În următorii ani, româncele din Transilvania și Ungaria au avut un rol important în lupta pentru limbă și națiune. Articolul La adresa femeilor române! publicat în Gazeta Transilvaniei, ediția de joi 23 iunie / 5 iulie 1894, evidențiază implicarea și importanța femeilor române din Brașov în lupta pentru conservarea limbii și identității naționale.
Se subliniază istoria activă a femeilor românce în apărarea valorilor naționale și se face o analiză a contextului politic amenințător în care se află comunitatea, cu accent pe necesitatea susținerii femeilor, supuse atacurilor.
Autorul recunoaște rolul crucial al femeilor în încurajarea și inspirarea bărbaților în lupta pentru limbă și națiune. Se subliniază diversitatea căilor prin care femeile pot contribui și noile tendințe ale femeilor sunt salutate „cu bucurie”. În final, se accentuează importanța femeilor în conservarea moravurilor și obiceiurilor, precum și în sprijinirea celor implicați în promovarea culturii naționale românești.
„La adresa femeilor române!
Brașov, 21 iunie, v.
În ultima vreme a început să se manifeste într-un mod mai accentuat și în sânul femeilor române de la noi tendința de a ne oferi sprijinul printr-o acțiune sistematică și solidară în marea luptă pe care o ducem pentru conservarea limbii și naționalității noastre.
Nu găsim nimic surprinzător în această nobilă tendință a femeilor noastre. Istoria națională a poporului român dintre Tisa și Carpați ne este martoră că nu numai o dată femeile noastre s-au distins prin fapte și bravuri, care în istoria noastră de suferințe vor forma pagini ilustre pentru toate timpurile.
Încă aproape cu o jumătate de secol înainte, femeile românce din Brașov au pus temelia primei reuniuni românești, care și astăzi există în orașul nostru și este cea mai veche, nu numai între reuniunile de femei, ci între toate reuniunile românești, din câte avem.
De atunci încoace, femeile noastre, pe câtă au permis greutățile timpurilor pe care le-au traversat, au continuat aproape în toate ținuturile locuite de români să se organizeze în cercuri tot mai largi pentru a veni, fie în mod direct, fie indirect, în ajutorul luptelor de naționalitate ale poporului român.
Abstrăgându-ne așadar de la rolul important pe care l-au avut femeile române în toate perioadele luptelor noastre de naționalitate din trecut, ele, în măsură mai mare sau mai mică, au continuat să fie până în prezentele zile credincioasele noastre tovarășe de luptă.
Nu putem găsi decât nimic surprinzător în tendința manifestată în ultimul timp în sânul femeilor noastre. Întrucât însă această tendință pare să se manifeste acum într-un mod mai accentuat, acest lucru se datorează cu siguranță împrejurărilor politice tot mai strânse și mai acute în care ne aflăm.
În adevăr, niciodată poporul român dintre Tisa și Carpați nu a simțit o mai mare nevoie de sprijinul femeii ca acum, când este atacat în modul cel mai amenințător chiar vatra familiei, pe care femeia română o consideră sacră.
Cine ar putea, de exemplu, paraliza mai cu succes marele atentat care se face astăzi împotriva familiilor noastre prin instituția „Kișdedovurilor”, dacă nu femeia, care în primul rând are darul și chemarea de a sădi în fragedele mlădițe ale românismului iubirea de limbă și de neam, pe care nici porțile iadului să nu o poată înfrânge?
Cine este în stare să ne însuflețească mai cu succes în lupta sfântă pentru limbă și națiune, cine poate să toarnă balsamul alinător peste rănile bărbatului atins de loviturile dușmane, dacă nu femeia, care exercită și a exercitat în toate timpurile cea mai elementară influență asupra bărbatului și care, prin urmare, deoparte este responsabilă pentru atitudinea în luptă a acestuia?
Nu pretindem de la femeile noastre și nu am pretins niciodată lucruri care cad în afara delicatei lor sfere de activitate. Greul luptei trebuie să-l poarte bărbatul, lui îi aparține conducerea, de la el se așteaptă să dea directiva, — femeii însă îi rămâne încurajarea și însuflețirea în această luptă a noastră.
Să nu creadă cineva că în acest sens, cercul de activitate al femeilor române ar rămâne prea îngust. Dimpotrivă, el este în împrejurările noastre actuale cel mai vast cerc de activitate posibil pentru femei, căci niciodată nu am avut mai mare lipsă de încurajare și însuflețire, și niciodată femeia română nu a putut aduce un serviciu mai mare ca acum, când îi este rezervată în primul rând chemarea de a înălța pe cei bravi și de a-i umili cu dispreț pe cei care se arată lași în lupta pentru națiune.
Limba română suferă astăzi cele mai mari prigoane nu numai în justiție și administrație, ci chiar și pe terenul social. Și cine poate să ridice mai cu efect valoarea limbii noastre pe acest teren, decât femeia română, care prin mersul său influențează și stă în puterea ei de a exclude din jurul și din societatea sa orice alte limbi străine, în afară de limba sa națională?
Sunt nenumărate astfel de căi de activitate ale femeilor noastre, și nu putem decât să salutăm cu bucurie manifestarea noilor tendințe ale lor. Dacă femeile românce vor lucra pentru purificarea moravurilor, pentru conservarea obiceiurilor, pentru încurajarea celor ce luptă și muncesc în brazda culturii noastre naționale, ele vor aduce prin aceasta nespuse servicii neamului românesc și-și vor forma în cartea istoriei noastre naționale o pagină vrednică de memoria străbunelor lor.” Gazeta Transilvaniei, anul LVII, joi 23 iunie / 5 iulie 1894, p. 1.
Rolul mamelor în transmiterea dragostei de neam
Cât de important era considerat rolul femeii în creșterea și dezvoltarea unei națiuni, aflăm din articolul „Creșterea națională a femeii” publicat în Tribuna Poporului, de la Arad, ediția de sâmbătă 30 ianuarie/ 11 februarie 1899.
Emanuil Măglașiu, autorul articolului, aduce un elogiu femeii și contribuției sale la frumusețea și măreția umanității, evidențiind rolul crucial în formarea caracterului și educația copiilor. Femeia română este descrisă ca fiind îngerul păzitor al patriotismului și naționalismului.
Cu cât un popor este mai luminat, cu atât femeile acelui popor sunt mai deștepte și mai luminate. De asemenea, autorul atrage atenția asupra problemelor din alte regiuni, unde femeile sunt lipsite de libertate devenind sclavii bărbaților. Articolul abordează problema căsătoriilor fetelor de români cu străinii și impactul asupra identității naționale. În final, se subliniază responsabilitatea mamei de a transmite istoria și tradițiile neamului pentru a asigura continuitatea apărării identității românești.
„Creșterea națională a femeii.
— Chemarea femeii. Plângerea din Bucovina. Să se îndrepteze răul. —
Nehrănind închipuiri, nu urmează ca să nu ador femeia. O ador din tot sufletul fiindcă multe lucruri frumoase și mărețe, care înalță omenirea, sunt lucrarea sexului feminin. Ea, femeia, când suntem mici, ne poartă în brațe, și când suntem mari, tot din ochii ei sorbim puterea de viață, îndemnul, curajul trebuincios în multele nevoi ale vieții omenești.
Ea este îngerul păzitor al căminului familiar. Ea, femeia, și în special cea română, este îngerul păzitor al patriotismului neînfricat, al naționalismului curat, care fără ea nicicând nu s-ar fi desăvârșit, ba, nici nu s-ar fi început. Dacă toate acestea sunt adevărate — și adevărate sunt — atunci vrednică este femeia, ca cinstită să fie după măsura vredniciei sale. Un lucru stă: cu cât un popor este mai luminat, cu atât mai luminate, mai deștepte sunt și femeile acelui popor.
Cu cât mai mare înrâurire au asupra bărbaților și cu cât mai mare este trecerea ce o au la bărbații unui popor, cu atât mai cinstite și mai preaslăvite sunt femeile, cu atât mai cult, mai deștept, mai luminat este poporul, din care ele fac parte. Ca să ne încredințăm despre adevărul celor de mai sus, nu avem decât să privim la acele nenorocite femei dinspre Soare-Răsare, care nu sunt consoartele bărbaților, ci sclavele lor.
Sclave, care n-au voie să iasă în lumea largă, ci întruna și necurmat numai cu ale căsniciei au să se îndeletnicească. Așa apoi popoarele din acele părți zac în întunerecul de veci și nu-și pot desface cătușele care le ține legate de neagra barbarie.
Femeia trebuie să fie liberă, consoarta, nu sclava bărbatului. Chemarea de căpetenie a mamei române este: să-și crească copiii în frica de Dumnezeu, în credință, să le ofere primele cunoștințe de limbă românească, astfel încât mai târziu bărbatul să o poată lua sub a sa creștere. Așa și numai așa se va putea susține simțul de neam și lege, și astfel nu numai că se va susține, ci și se va întări.
Că primele învățături de la mamă le căpătăm, nu se poate trage la îndoială. De la creșterea pe care ea o oferă copilului atârnă în cea mai mare parte sârguința, înclinațiile, dorințele și caracterul copilului și ulterior al bărbatului.
În viața oamenilor, în faptele lor, se poate observa că învățătura primită de la mamele lor are o influență semnificativă. Și de aceste prime învățături nu se pot elibera nici chiar atunci când devin adulți. Cei care au parcurs școli superioare și au asimilat o sumă de cunoștințe tot nu sunt în stare să se elibereze de învățăturile primite în copilărie.
Și nu este dureros să vezi nesocotindu-se învățătura femeii pretutindeni și a femeii române în mod deosebit? În „Tribuna Poporului” din duminica trecută s-a dat la iveală o plângere a unui român bucovinean, care prin intermediul „Patriei” ne spunea lucruri pline de tristețe despre încuscririle cu străinii. Fratele din Bucovina nu poate primi mângâierea noastră, căci astfel de încuscriri se întâmplă numai în Bucovina.
Și la noi în Ardeal, mai ales în părțile ungurene, acest rău a început să se răspândească cu atâta intensitate, încât niciun român bine intenționat nu poate rămâne indiferent. Astăzi în Arad, ieri în Oradea, alaltăieri în Chișineu, fetele române – nu din rândurile mai puțin privilegiate ale poporului – s-au căsătorit cu străini. Una cu un inginer, alta cu un farmacist, a treia cu un subofițer, dar toate cu oameni care nu cunosc nici măcar o boabă din limba românească. Pricina pentru care se întâmplă astfel de încuscriri ține în primul și în al sutălea rând de mamele acelor fete.
Când erau mici, nu le-au insuflat iubirea pentru neam, limbă și lege, iar când s-au căsătorit, nu s-au preocupat să îndeplinească acele lucruri pe care le-au neglijat să le facă în timpul dascălului. Și mame de acest fel, să nu ascundem adevărul, sunt numeroase, iar cu cât sunt mai multe, cu atât numărul lor crește din ce în ce mai mult, și ne temem că ceea ce nu pot realiza deznaționalizatorii noștri, vor realiza mamele care vor împărți neamul nostru.
Pe piața străinilor, fetele de „Walachs” (Valahi), „Bloch” și „Oláh” încep să fie tot mai căutate, căci, spre lauda neamului fie zis, multe dintre ele, cele mai multe, pe lângă o zestre bună, mai sunt și frumoase. Fetele care se mărită după străini sunt pierdute pentru neam. Străinii nu ne cunosc nici firea, nici obiceiurile, nici limba, și nu prea au posibilitatea de a le învăța, nici de a ne însuși limba noastră. Copiii astorfel de românce căsătorite cu străini nu vor fi români.
În fața acestor stări de lucruri triste, este datoria fruntașilor neamului să se îngrijească mai cu dinadinsul de creșterea fetițelor noastre. Mamelor române, le punem pe inimă, să însuflețească în inimile fetițelor lor iubirea de neam, pentru ca mai târziu să le ofere posibilitatea de a învăța cine au fost moșii și strămoșii noștri, ce au făcut ei pentru neam, lege și moșie, astfel încât și ele, când vor deveni mame, să săvârșească același lucru și să fie apărătoarele neamului nostru românesc împotriva tuturor stricăciunilor ce ne vin de la străini.” Tribuna Poporului, Arad, anul III, nr. 21, sâmbătă 30 ianuarie/ 11 februarie 1899, p. 3
Într-o perioadă în care pericolul maghiarizării amenința existența națiunii română din Ardeal, Banat și Ungaria, reuniunile de femei au reprezentat adevărate centre de emancipare culturală și națională.
BIBLIOGRAFIE:
Marta Cordea, „Asociații și reuniuni de femei din Nord-Vestul țării cu rol în emanciparea națională (I)”, Studii și Comunicări, nr. XXXIV/II, 2018, pp. 77-83.
Emanuil Măglașiu, „Creșterea națională a femeii”, Tribuna Poporului, Arad, anul III, nr. 21, sâmbătă 30 ianuarie/ 11 februarie 1899, p. 3.
Simona Nicoară, „Militantismul național, social și cultural al femeilor ardelene în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX”, Caiete de antropologie istorică, anul XV, nr. 1-2 (28-29), Ianuarie–Decembrie 2016, pp. 16-26.
Idem, „Militantismul național, social și cultural al femeilor ardelene în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX (II)”,Caiete de antropologie istorică, anul XVI, nr. 1 (32), Ianuarie–Iunie 2018, pp. 159-182.
Idem, „Militantismul național, social și cultural al femeilor ardelene în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX (III)”, Caiete de antropologie istorică, anul XVII, nr. 2 (33), iulie-decembrie 2018, pp. 127-155.
Simona Știger, „Mișcarea feministă din Transilvania. Constituirea și evoluția reuniunilor de femei”, Crisia, Muzeul Țării Crișurilor, nr. XIX, 1989, p. 445.
Adriana Zaharia, Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922) activitatea culturală și politică, Satu Mare, Editura Solstițiu, 2023, pp. 44-46
„La adresa femeilor românce!”, Gazeta Transilvaniei, Brașov, anul LVII, nr. 138, joi 23 iunie / 5 iulie 1894, p. 1
Telegraful Român, Sibiu, anul XXXIII, nr. 25, 2/14 martie 1885, pp. 97-98
Tribuna, Sibiu, anul II, nr. 51, marți 5/17 martie 1885, p. 201.
What's Your Reaction?
