Publicată în 2019 cu titlul How to Be a Dictator, cartea istoricului olandez Frank Dikötter, profesor la Universitatea din Hong Kong, face un de orizont al tiraniilor moderne. Editura Polirom a publicat în 2020 o ediție tradusă în limba română. Alături de Mao Zedong, despotul comunist responsabil de moartea a zeci de milioane de chinezi între 1949–1976, Dikötter include în volumul său alți șapte dictatori: Benito Mussolini, Adolf Hitler, Josef Stalin, Kim Il Sung din Coreea de Nord, François Duvalier din Haiti, Nicolae Ceaușescu și Mengistu Haile Mariam din Etiopia. Fiecare capitol oferă o istorie a personajului pus în discuție, concentrându-se pe o caracteristică comună tuturor – cultul personalității. Dictatorii tind să se înfățișeze ca fii ai poporului, înzestrați cu talente speciale și care lucrează neobosit pentru națiune.
În Prefață (pp. 10-22), istoricul dezvăluie cine sunt cei care au contribuit la cultul personalității dictatorilor: hagiografi, fotografi, dramaturgi, compozitori, poeți, editori și coregrafi. Au existat miniștri puternici ai propagandei și, uneori, ramuri întregi ale industriei. Dar responsabilitatea supremă revine dictatorilor înșiși. „Politica într-o dictatură începe în personalitatea dictatorului”, scria medicul lui Mao Zedong în memorii (p. 14).
Mussolini
Primul capitol al cărții îi este dedicat lui Mussolini (pp. 23-71). La fel ca majoritatea dictatorilor, Mussolini a susținut ideea că era un om al poporului, accesibil tuturor. În martie 1929, în fața conducerii reunite, s-a lăudat că a răspuns la 1.887.112 cazuri individuale aduse la cunoștința sa de către secretariatul său personal. Mussolini este văzut ca un„maestru suprem al propagandei”, fiind în același timp „actor, director de scenă, orator și genial publicist”. Puțini ar fi putut prezice ascensiunea sa la putere.
În ajunul Crăciunului anului 1925, Mussolini a fost investit cu autoritate executivă deplină fiind numit șef de guvern. Pe măsură ce unii membri ai partidului au fost demiși, alții au început să-și aduleze liderul. Din 1933 până în 1943 s-au cheltuit peste 410 milioane de lire, echivalentul la momentul respectiv a 20 de milioane de dolari, promovând regimul și liderul său în ziarele din întreaga țară. După semnarea pactului cu Germania în mai 1939 și imediat după invadarea Poloniei de către Hitler, Galeazzo Ciano, ministru de externe, a fost unul dintre cei care și-au dat seama că Mussolini își târa țara în abis. Personalul lui Mussolini a fost ținut în întuneric. Rodolfo Graziani, acum șef al statului major al armatei, a auzit de invazie de le radio.
De la început, Mussolini a fost nevoit să concureze cu regele și cu Papa pentru fidelizarea populației italiene. Imaginea lui Mussolini a fost peste tot, dar capul regelui apărea pe timbre și monede. Mussolini era doar șef de guvern, în timp ce regele era șef de stat. Și Papa a fost cel care a condus loialitatea milioanelor de romano-catolici din țară. Regele a dat lovitura finală. La 25 iulie 1943, Victor Emmanuel l-a arestat pe Mussolini. Niciun membru al partidului nu s-a revoltat, în ciuda jurământului lor solemn de a-l proteja pe Duce până la moarte. Într-un interviu din ianuarie 1945 cu Madeleine Mollier, soția atașatului de presă la Ambasada Germaniei, Mussolini părea resemnat: „Da, doamnă, am terminat. Steaua mea a căzut. Aștept sfârșitul tragediei și în mod ciudat detașat de toate nu mă mai simt actor. Simt că sunt ultimul dintre spectatori.”
Sfârșitul a venit câteva luni mai târziu, când a fost capturat de partizanii antifascisti. El și câțiva dintre adepții săi, inclusiv amanta sa Clara Petacci, au fost împușcați, iar trupurile îngrămădite într-o dubă au fost duse la Milano unde au fost spânzurați cu capul în jos. În lunile care au urmat, italienii au cântat imnul fascist cu sarcasm, dărâmând simbolurile dictaturii trecute de pe clădirile și monumentelor din toată țara, spulberând statuile fostului lor lider. Ei au dat vina doar pe Mussolini. „Un singur om și un singur om”, spusese Churchill în decembrie 1940, absolvind toți fasciștii de orice responsabilitate (p. 71).
Hitler
Capitolul al doilea îi este dedicat lui Hitler (pp. 72-123), numit la început de către membri partidului nazist: „Mussolini ai Germaniei”. În anul 1919, când Hitler susținuse primul său discurs politic la o berărie din München, puțini i-ar fi putut prezice ascensiunea la putere. Hitler s-a alăturat partidului în septembrie 1919, devenind în curând cel mai influent vorbitor. Un adept timpuriu și-a amintit că nu a fost impresionat deloc de un bărbat care arăta ca „un chelner într-un restaurant al gării”, cu cizme grele, o vestă de piele și o mustață ciudată. Dar odată ce Hitler a început să vorbească, a electrizat publicul (p. 74). La fel ca Mussolini, Hitler s-a gândit cu atenție și la modul în care se poate prezenta cel mai bine lumii exterioare. Mustața era o marcă, la fel de importantă ca și cămașa maro. Hitler, spre deosebire de omologul său italian, a evitat fotografiile. Pe măsură ce reputația sa a crescut, speculațiile despre aspectul său au adăugat o aură de mister.
Odată cu criza economică, Hitler „a fost omul orei”, scrie Dikötter. Credința în democrație s-a dizolvat, inflația a luat amploare și s-a răspândit un sentiment de disperare și lipsă de speranță. A fost lansată o imensă campanie de propagandă, naziștii angajându-se în activități intense și neîncetate. În anul 1930 vorbitori instruiți profesional, în jur de o mie de persoane, s-au aventurat pentru a răspândi mesajul, ajungând în fiecare cătun. Heinrich Hoffmann a publicat apoi o colecție de fotografii intitulată The Hitler Nobody Knows. A umanizat imaginea Führerului. Baldur von Shirach, șeful Tineretului a semnat prefața. El a explicat că Hitler nu era doar un lider, ci și un „om mare și bun” iar „capacitatea sa de muncă este extraordinară” (p. 85). Totuși, Hitler nu era un Mussolini, dictatorul care a reușit să-i înșele pe unii dintre cei mai mari lideri ai lumii (p. 107).
Stalin
Urmează capitolul al treilea, dedicat lui Stalin (pp. 124-167). Frank Dikötter pomenește câteva nume de biografi și scriitori care au fost impresionați de personalitatea lui Stalin și i-au consacrat imaginea de om simplu. Emil Ludwig, un popular biograf al lui Napoleon și Bismarck, s-a întâlnit cu Stalin în decembrie 1931 și a fost impresionat de simplitatea unui om care avea atât de multă putere, dar nu se mândrea cu ea.
Dar, în opinia lui Dikötter, biografia care l-a consacrat pe Stalin este cea semnată de Henri Barbusse, un scriitor francez care s-a mutat la Moscova în 1918 și s-a alăturat partidului bolșevic. Când s-au întâlnit pentru prima dată în 1927, Stalin l-a captivat complet pe Barbusse, ale cărui articole laudative au fost traduse în Pravda. În urma unei întâlniri din anul 1932, Departamentul de Cultură și Propagandă al Comitetului Central l-a însărcinat pe Barbusse, examinat cu atenția în prealabil, să organizeze Comitetul Mondial împotriva războiului și fascismului, cu sediul la Paris. În octombrie 1933, Barbusse avea 385.000 de franci, echivalentul aproximativ al 330.000 USD în banii de astăzi, pe care Stalin îi trimisese la Paris.
După cum mărturisea André Gide, o altă figură literară franceză abordată de Stalin, cei care scriau „în direcția cea bună” beneficiau de avantaje financiare substanțiale. Din vara anului 1934 Stalin a început să supravegheze fiecare aspect al mașinii propagandei de stat. Imaginea sa a devenit și mai omniprezentă, un vizitator american observând portrete mari „pe panourile din jurul noilor săpături de metrou din Moscova, pe fațadele clădirilor publice din Kazan, în Roșu. În intervalele dintre semnarea condamnărilor de moarte și regia proceselor spectacol, Stalin s-a întâlnit cu scriitori, pictori, sculptori și dramaturgi. Individul, în fiecare aspect al artei, a dispărut, pe măsură ce Stalin a impus un stil cunoscut sub numele de „realism socialist”. Arta trebuia să glorifice revoluția (p. 146).
Sunt prezentați în continuare: Mao, capitolul patru (pp. 168- 214); Kim Il-sung capitolul cinci (pp. 215-249); Duvalier, capitolul șase (pp. 250- 281); Ceaușescu, capitolul șapte (pp. 282-312); Mengistu, capitolul opt (pp. 313-339).
Ceaușescu
Revenim la capitolul șapte, dedicat lui Ceaușescu (pp. 282-312). Istoricul începe descrierea cultului personalității dictatorului român cu Palatul Poporului, considerată cea mai mare clădire administrativă din lume (p. 282). Nimic nu l-a predispus pe Ceaușescu să devină dictator, scrie Dikötter. El nu promitea nimic în copilărie, plecând de acasă la vârsta de unsprezece ani pentru a lucra ca ucenic pentru un cizmar. Dar Ceaușescu era un credincios înflăcărat, fanatic, care a găsit în ideologia comunistă o cheie aparent simplă. Și a avut înțelepciunea politică de a stabili legături cu liderii mișcării comuniste, inclusiv cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, care l-a luat pe tânăr sub aripa sa (p. 283).
La 26 ianuarie 1968, Ceaușescu a împlinit cincizeci de ani. A vrut să evite impresia că și-a dorit un cult al personalității. Cu toate acestea, i-au fost publicate două volume din discursurile sale. Trei luni mai târziu, în aprilie 1968, Ceaușescu s-a simțit suficient de sigur încât să se întoarcă împotriva fostului său stăpân, denunțându-l pe Gheorghiu-Dej pentru arestarea, procesul și executarea membrilor credincioși ai partidului. Această mișcare i-a permis să-l elimine pe unul dintre principalii săi rivali, Alexandru Drăghici, care fusese la acea vreme conducătorul poliției secrete. Ion Iliescu, unul dintre adepții fideli ai lui Ceaușescu, i-a luat locul. Momentul lui Ceaușescu a sosit însă în vara aceluiași an, când Uniunea Sovietică a invadat Cehoslovacia pentru a suprima răscoala țării împotriva comunismului. Trupele din Bulgaria, Polonia și Ungaria au promis sprijin, dar nu și România. În timp ce tancurile defilau în Praga, Ceaușescu a cerut o întâlnire în masă în Piața Palatului, în fața Comitetului Central. El a rostit un discurs pasionant, condamnând acțiunile lui Leonid Brejnev ca fiind o „mare greșeală” (p. 286).
A devenit erou național peste noapte, adorat pentru promisiunea sa că nicio putere nu va fi permisă „încălca teritoriul patriei noastre”. Ceaușescu a fost văzut atunci drept omul care a îndrăznit să reziste Uniunii Sovietice. Demnitari străini au stat la coadă pentru a-l vizita, prezentându-l ca fiind un susținător al socialismului cu chip uman. Richard Nixon, președinte al Statelor Unite, a fost primit în august 1969 (p. 287). În iunie 1971 a vizitat China și Coreea. La Beijing, întreaga conducere l-a așteptat la aeroport. În Piața Tiananmen a avut loc un spectacol de gimnastică în cinstea lui (p. 288).
La fel ca Hitler în prima sa călătorie în Italia, Ceaușescu nu părea să realizeze că o mare parte din ceea ce văzuse în China și Coreea era doar spectacol. De îndată ce s-a întors la București, Ceaușescu și-a lansat propria mini Revoluție Culturală (p. 289). Dacă imediat după 1965, când se prezentase ca un reformator, restricțiile ideologice ale erei staliniste fuseseră relaxate, programe străine au fost difuzate la televizor. Aceste libertăți limitate au luat acum sfârșit. În China, Ceaușescu asistase la modul în care lumea veche fusese eliminată, deoarece fiecare aspect al culturii fusese reconstruit pe linii revoluționare. El a vrut același lucru pentru propria țară. La 6 iulie 1971 a ținut un discurs în fața Comitetului Executiv, care ulterior a devenit cunoscut sub numele de „Tezele din iulie”.
El s-a arătat împotriva „influențelor ideologice burgheze și a ideilor retrograde”, cerând eliminarea lor din presă, radio, televiziune, literatură și chiar operă și balet. Conducerea a fost curățată. Ion Iliescu, promovat cu doar trei ani înainte, a fost demis. Chiar înainte de călătoria sa în Asia de Est, Ceaușescu căuta un biograf. A fost găsit Michel-Pierre Hamelet, un jurnalist francez care lucra pentru Le Figaro (p. 290). Biografia Nicolae Ceaușescu a fost publicată în 1971 în franceză, urmată de traduceri în română, maghiară și germană, în același an. Hamelet l-a înfățișat pe Ceaușescu drept un „umanist pasionat” care a anunțat nimic mai puțin decât „venirea unei noi ere”, una în care relațiile sociale vor fi reconstruite în conformitate cu o nouă ideologie (p. 291).
Acesta a fost urmat de Ceaușescu, semnat de Heinz Siegert în germană în 1973 și Ceaușescu de Giancarlo Elia Valori, în italiană, în anul 1974. Semi-Zeul României a apărut în limba greacă în anul 1978. Ceaușescu a aprobat el însuși fiecare detaliu, până la numărul de exemplare care trebuie tipărite. În 1974, Ceaușescu a decis să-și extindă funcția de președinte al Consiliului de Stat la președintele republicii, ceea ce îi va conferi puterea de a numi miniștri prin decret personal. La 28 martie, după ce a fost ales în mod corespunzător președinte al României, Ceaușescu a fost angajat cu toată pompa și circumstanțele unui monarh feudal. Punctul culminant al ceremoniei, transmis prin radio și televiziune, a fost prezentarea unui sceptru prezidențial.
Salvador Dalí, pictorul suprarealist, i-a trimis o telegramăde felicitare, publicată în Scînteia care l-a comparat pe lider cu Cezar, Alexandru al Macedon, Pericles, Cromwell, Napoleon, Petru cel Mare și Lincoln. Ceaușescu devenise Conducătorul, salutându-l drept „Dumnezeul nostru laic, inima partidului și a națiunii” (p. 294). La împlinirea vârstei de șaizeci de ani, în anul 1978, întreaga națiune i-a adus un omagiu liderului său. Sărbătorile au durat trei săptămâni. La câteva luni după ziua sa de naștere, președintele Statelor Unite Jimmy Carter a ia luat masa cu Ceaușescu la Casa Albă. Apoi a urmat vizita sa de stat la Palatul Buckingham în iunie 1978, organizată de Sir Reggie Secondé, ambasadorul britanic în România.
Dikötter o descrie și pe influenta Elena, „o femeie dură, incultă, dar ambițioasă și hotărâtă, care fusese inspirată de doamna Mao Zedong în timpul călătoriei sale în China în 1971” (p. 298). Pe lângă titlul de Academician Doctor Inginer Elena Ceaușescu, ea a primit douăzeci și patru de decorații străine. În 1975, Uniunea Sovietică i-a oferit o medalie pentru a marca cea de-a treizecea aniversare a victoriei asupra fascismului. Cu toate că acest portofoliu a fost impresionant, s-a estompat în comparație cu colecția soțului ei, care până în 1977 a strâns vreo cincizeci de decorații internaționale, inclusiv prestigioasa Legiune de Onoare a Franței, precum și nesfârșitele Ordine ale Steagului Roșu din țările comuniste (p. 299). La Congresul al doisprezecelea al partidului din noiembrie 1979, Elena Ceaușescu era puterea numărul doi (p. 300).
Aniversarea a 2050 de ani de la crearea statului Dac a fost sărbătorită cu mare fast la 5 iulie 1980. Întregul eșalon superior al aparatului de partid a participat la ceremonia, care a avut loc în Stadionul Republicii. Au fost puse în scenă piese alegorice și citite poezii. Filmul Burebista a fost cel mai important eveniment artistic al anului. Lingviștii, istoricii și arheologii au publicat tomuri învățate despre daci. România intrase într-o perioadă de recesiune economică severă.
Cultul și-a atins apogeul în 1985, întrucât țara a sărbătorit douăzeci de ani ai erei Ceaușescu cu concerte, festivaluri, conferințe, ceremonii, toate repetate meticulos și executate fără cusur. Toți l-au salutat pe Ceaușescu, „cel mai iubit fiu al poporului” (p. 304). În noiembrie 1989, al XIV-lea Congres al Partidului l-a ales cu bunăvoință pe Ceaușescu din nou ca lider al Partidului Comunist Român. Urmează apoi descrierea pe scurt a ultimelor zile din viața dictatorului. În ziua de Crăciun, Ion Iliescu, șeful Frontului Salvării Naționale, o organizație spontană formată din membri ai Partidului Comunist care s-au întors împotriva liderului lor, a organizat în grabă un tribunal militar pentru a-i judeca pe soții Ceaușescu. După pronunțarea pedepsei cu moartea, cuplul a fost condus într-o curte înghețată, aliniați la un perete și împușcați (p. 312). În capitolul Acknowledgements [Mulțumiri] (pp. 440-442), autorul recunoaște nu ar fi putut să dea sens documentelor din Arhivele Naţionale ale României din Bucureşti fără ajutorul cercetătorului Ştefan Bosomitu. Volumul conține Index, Bibliografie și un album cu fotografii. Sunt prezentate și câteva imagini din perioada lui Nicoale Ceaușescu (pp. 513 – 517).
Vezi recenzia completă în Caiete de antropologie istorică, anul XX, nr. 2 (39), Iulie–Decembrie 2021, pp. 210–217.
What's Your Reaction?
