George Pop de Băsești, figură emblematică a mișcării naționale românești din Transilvania de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea s-a născut la 1 august 1835, în localitatea Băsești din județul Sălaj. A avut o contribuție semnificativă în lupta pentru drepturile românilor din Transilvania și Ungaria.
După finalizarea studiilor gimnaziale și a celor juridice în Baia Mare și Oradea, între anii 1845-1855, George Pop de Băsești s-a implicat activ în viața economică și politică a vremii. Începând cu anul 1860, după obținerea diplomei, a participat la afacerile constituționale, implicându-se în adunările municipale și în diverse funcții administrative și juridice la nivel local.
A fost ales pretor și jude, iar în 1872 a devenit deputat dietal în cercul electoral Cehu Silvaniei, funcție pe care a ocupat-o până în 1881. În calitate de membru al clubului deputaților români, a avut o contribuție importantă în promovarea intereselor comunității românești.
A propus unirea românilor din Transilvania și Ungaria într-un singur partid național
Pe 9 august 1880, în cadrul conferinței de la Turda, a propus unirea românilor din Transilvania și Ungaria într-un singur partid național, o idee care a avut un ecou puternic și a dus la convocarea Conferinței Naționale de la Sibiu din anul 1881. Aici, s-a declarat solidaritatea românilor sub coroana Sfântului Ștefan, marcând un moment important în consolidarea mișcării naționale.
Implicarea sa în redactarea Memorandului, care viza drepturile românilor din Transilvania, a avut ca rezultat condamnarea la un an de închisoare, în celebrul proces de la Cluj. Și-a ispășit pedeapsa în temnița din Vacz.
În anul 1905 a fost ales președinte al Partidului Național Român, după ce anterior ocupase funcția de vicepreședinte. Testamentul său din 1914, prin care și-a lăsat întreaga avere Capitlului Metropolitan de la Blaj, subliniază devotamentul său pentru promovarea culturii și educației românești.
S-a stins din viață la 23 februarie 1919
La 1 Decembrie 1918 a fost președintele Adunării Naționale de la Alba Iulia. George Pop de Băsești s-a stins din viață la 23 februarie 1919. Viața și activitatea sa rămân exemple de dedicare și luptă pentru drepturile și unitatea românilor.
Publicăm două texte, primul semnat de dr. S. Bornemisa, intitulat „George Pop de Băsești 1835-1919”, apărut în ziarul „Patria” la scurt timp după moartea lui, un omagiu adus vieții și activității acestui remarcabil lider național român. Autorul subliniază drumul greu parcurs de neamul românesc spre libertate, un calvar pe care George Pop de Băsești l-a urmat alături de alți fruntași ai mișcării naționale.
Contribuțiile sale la lupta politică includ participarea la alegeri în condiții dificile, prin prestația sa dă dovadă de curaj, dârzenie și o incontestabilă măreție de spirit, fiind temut de dușmani și respectat și admirat de compatrioți.
„† George Pop de Băsești 1835-1919.
Badea George nu mai este. S-a stins pe neașteptate duminică, în 10/23 februarie, după o viață îndelungată, din care fiecare clipă a jertfit-o în lupta dârză pentru drepturile neamului nostru.
Ne părăsește în cele mai mărețe momente ale vieții noastre politice, când străduințele noastre de veacuri se îmbracă în haina strălucitoare a realității, când din domeniul visurilor se desfășoară în toată splendoarea ei stăpânirea românească, reală și adevărată.
Greu a fost drumul și greu a fost calvarul, pe care a trebuit să-l urce neamul românesc până să poată ajunge la clipa culminantă de astăzi. Ar trebui condeiul unui geniu ca să poată zugrăvi în culorile cele adevărate lupta deznădăjduită, când zgomotoasă, când tăcută, dar niciodată adormită pe care a dat o poporul românesc de pe aceste meleaguri.
Noi n-am avut odihnă! În mijlocul nostru a fost vecinică furtună și a sunat neîntrerupt chemarea la arme. Fruntașii noștri au fost vecinic generali la postul de comandă, de unde trebuiau să vegheze asupra desfășurării luptei, să primească rapoarte și să deie ordine.
Așa a fost și badea George! Mai mult de jumătate de veac a jertfit din viața sa pentru afacerile publice și prin munca, talentul și destoinicia sa îndeobște cunoscute, s-a ridicat din treaptă în treaptă până când a ajuns la cel mai înalt grad, pe care putea să-l aibă un om politic între noi, românii din Transilvania, la gradul de președinte al Partidului Național Român.
În această calitate a condus ani de zile lupta noastră politică, a luat parte activă la toate pregătirile ei și când nevoia a cerut, s-a coborât personal în luptă la alegeri, candidând în cele mai grele împrejurări față de uneltele și emisarii guvernului maghiar din Budapesta.
Așa a făcut în 1906 la Cehul Silvaniei, când a fost atacat de bande maghiare înarmate și el și alegătorii lui și așa la 1909, când a făcut campania electorală împotriva celui mai ticălos dintre românii renegați, împotriva trădătorului Șiegescu și în miez de iarnă, luptând cu greutățile anotimpului și cu toate uneltirile mârșave ale unui regim dușman și fără lege! A fost mare la suflet, mare înaintea noastră și temut înaintea dușmanului!
Viața lui se încheie după epocala adunare de la Alba Iulia pe care o prezidează și după constituirea marelui sfat național, al cărei întâi președinte a fost va fi închis ochii liniștit în sufletul lui că drumurile grele pe care a mers o viață întreagă alături a și în fruntea poporului, acuma s-au limpezit și în zare s-a arătat mirajul fermecător: deplina libertate a poporului nostru din Transilvania, Ungaria și Banat.
Nu se putea încheia mai frumos viața unui om politic de aceea gândurile noastre ale tuturor care simțim românește îl petrec azi la groapă nu numai cu adâncul regret, că nu mai este, ci și cu mândria legitimă că cel ce pleacă dintre noi pe drumul de veci a fost sobru, mare și neîntrecut. Dormi în pace suflete cât te-ai zbătut o viață întreagă ca să ne trezești căile neamului tău și ai luptat fără odihnă ca steagul nostru bătut de furtună să ajungă la izbândă. Dr. S. B.” („Patria”, Anul I, nr. 10, miercuri 13/26 februarie, 1919, p. 1)
Al doilea text pe care îl publicăm este semnat de poetul Octavian Goga, intitulat „Badea Gheorghe”, publicat în revista „Țara Noastră”, ediția din 6 mai 1923. Este un omagiu adus acestei figură emblematice a mișcării naționale românești din Transilvania.
Goga descrie Transilvania ca pe o comunitate patriarhală, austeră, care, în ciuda opresiunii statului maghiar, și-a păstrat cu sfințenie idealul național și a luptat pentru drepturile sale naționale și culturale. Politica, mai degrabă un apostolat decât o acțiune directă, era exprimată prin valori morale profunde, iar poporul român, și-a afirmat cu îndârjire identitatea națională.
În acest context, George Pop de Băsești, cunoscut afectuos ca „Badea Gheorghe”, este prezentat ca un lider inspirațional, un „paznic de graniță” al conștiinței românești, care și-a dedicat întreaga sa viață luptei pentru drepturile naționale ale românilor din Ardeal. Activitatea sa politică și culturală, desfășurată pe întreaga durată a vieții, a avut drept scop conservarea și promovarea identității românești în fața opresiunii maghiare.
„Badea Gheorghe
În lumea noastră patriarhală de ieri când Ardealul românesc ca o numeroasă familie oropsită își trăia protestarea lui de fiecare zi, un suflu de austeritate biblică înviora viața de aici. Cărturar și țărani, izolat de binefacerile statului, strânși în orizonturi mici dar propovățuiți de instincte sigure și adânci, ai noștri erau constituiți într-o societate luptătoare retranșată după credințele ei și ferită de orice tranzacții cu împrejurările. Ca în catacombele primilor creștini, în Ardealul oprimat nu se urzeau planuri constructive, ci se păstra cu sfințenie pe seama viitorului mai norocos: o idee.
Politica acelor zile resimțea în mod fatal pecetea vremii. Fără a putea fi o acțiune, fiindcă se izbea la tot pasul de opreliștile statului dușman, politica era un apostolat. Zbuciumul tuturor a se desfășura în cadrul valorilor morale, singura noastră tărie de popor sărac și încătușat în voința lui, creându se astfel o atmosferă de viguroasă onestitate rustică în care un popor de țărani își afirma cu îndârjire o religie națională, distinctă și conștientă.
Nu era o perioadă de puternice dărâmări sau clădiri, viața publică nu scotea la suprafață diverse probleme, cerea avânturi îndrăznețe de gândire sau o specială inițiativă, cerea ceva mai mult, o abnegație până la sacrificiu și un devotament fanatic care martirizează.
Ca în epocile de tinerețe ale popoarelor când dorul de libertate copleșește toate îndemnurile, Ardealul de sub regimul unguresc își încorda energiile pentru a face să zvâcnească în conștiința tuturor a cu cât mai multă tărie suprema abstracțiune: idealul național.
În această fază când conservarea patrimoniului de rasă era deci ținta de căpetenie, firește, sufletul mulțimii se zbătea însetat de evangheliști chemați să-i modeleze simțirea cu pilda lor. Prin satele noastre prin orașele de provincie trăiau acești depozitari a dogmei care acolo în umbră îmbărbătau masele și propovăduiau speranța în ziua de mâine. Pe la adunări de popor, în încăperile înguste ale școlilor rurale, se risipea o vastă operă de propagandă anonimă, se răscoleau revendicări politice, se înjgheba conferințe culturale, se cântau doine și se spuneau versuri de Sion sau Alecsandri, dar mai presus de toate se afișa o particulară mândrie a diferențierii de neam sentimentul de o măreție elementară în larga lui revărsare primitivă: „român sunt, român voi fi”.
Fiecare din aceste manifestări de viață își avea de obicei un patron al ei, fruntașul consacrat, omul care încarna crezul obștesc și care printr-o linie dreaptă a unei vieți își răscumpărase dreptul de îndrumător deodată cu toate persecuțiile regimului ostil.
Din această tagmă de evangheliști ai neamului era nestorul luptelor noastre de aici, Gheorghe Pop de Băsești, Badea Gheorghe cum îi ziceam cu toții de vreo 30 de ani încoace. Marele gospodar din Sălaj era patronul mișcării naționale de pe toată întinderea Ardealului de prin anii 80 ai veacului și până la dezrobire. Numele seniorului darnic se întâlnește pretutindeni de unde sub opresiunea maghiară se strigă durerea noastră.
Decenii de-a rândul între Ioan Rațiu și Vasile Lucaciu se ivește la adunările naționale figura lui venerabilă venită să afirme cu o liniștită mândrie simțământul tuturor. Viața lui a avut numai linii mari și simple, o sănătate de suflet robustă năzuind spre o singură țintă. Cine s-ar apuca să o reconstruiască în lumina vremii lui, ar zugrăvi poate cea mai reprezentativă personalitate a fruntașilor noștri politici și-ar descifra toate tainele rezistenței românești din era violențelor maghiare.
Gheorghe Pop de Băsești s-a cheltuit 80 de ani cât a trăit pentru toate variatele necesități naționale cu care și-a confundat existența. A fost de la început în colțul lui un punct fix al conștiinței românești un paznic de graniță la nord în vecinătatea Tisei. Din daniile lui palpita cultura noastră în acele părți și tresărea o îndârjită defensivă politică. Fruntașul român desfășura o luptă programatică, înfățișându-se la toate ocaziile ca un exponent al ideilor de dezrobire.
Zeci de ani până la adânci bătrâneți a fost astfel deputat în Camera din Budapesta, iar pe vremea Memorandului și-a avut partea lui de pedeapsă. După moartea președintelui Rațiu, opinia publică întreagă l-a desemnat de conducător al Partidului Național, ceea ce însemna pe atunci un șef al românismului militant. Seninul patriarh, Badea Gheorghe era la locul de frunte în toate întrunirile noastre cumpătat și cu minte, de câte ori trebuia să netezească asperitățile din familie, neînduplecat și îndrăzneț, când venea vorba de problemele apărării naționale.
Autoritatea lui era necontestată, fiindcă o viață îndelung acest om a dat numai și n-a cerut nimănui nimic. Înfățișarea lui impunea sfatului nostru un aspect de demnitate și curățenie morală împrumutând frământărilor dimprejur o haină de vetust severă legându-ne de continuitatea aspirațiilor din vechime și dându-ne tuturora senzația binefăcătoare că lupta pe care o ducem e perfect legitimă și credințele noastre vin de demult de foarte departe…
Războiul mondial l-a găsit pe luminosul moșneag în această atitudine de protestare. În sufletul lui ca în al tuturor ardelenilor s-au resuscitat de la început întrebări mari, pline de nădejde. În acest zbucium moșneagul a stat drept fără nici o concesie în circumstanță în fața dușmanului străbun, ochii lui cutremurați se îndreptau spre București. Bătrânul președinte al Comitetului Național și-a dat totdeauna seama că salvarea nu poate veni decât de acolo.
De aceea în ziua mare de la Alba Iulia când catapeteasma Monarhiei Habsburgice trosnea și angrenajul nemțesc era în dislocare, când Armata României liberatoare era în marș, mâna lui s-a întins frățește fără nici o socoteală spre dezrobitorul care venea. Pe deplin conștient că în acele clipe misiunea lui istorică de păstrător al ideii s-a îndeplinit și că organismul pe care-l reprezenta va trebui să se schimbe în noua configurație de stat, Gheorghe Pop de Băsești a crezut terminată opera partidului național și-a rostit dictonul Scripturii: «acum slobozește Doamne pe robul tău…»
Moartea lui badea Gheorghe ca și viața lui și-a avut un rost simbolic. El s-a stins sub șuierul gloanțelor ungurești, în ceasul când armata noastră își începuse drumul cuceritor o viață întreagă de suferință și amărăciuni și-a avut compensația ei în acele clipe, șeful dezdrobiților n-a închis ochii, decât atunci când libertatea i-a fluturat pe dinainte zâmbetul fericitor.
Astăzi familia răposatului inaugurează monumentul funerar. E un prilej de sărbătoare a tuturora pioasa aducere aminte. În vălmășagul grăbit al prezentului, când figuranți de a doua mână au umplut arena cu zgomotul lor, profilul președintelui de ieri primește un nou relief și o înaltă semnificare. E un capitol de istorie națională în cripta de la Băsești. Epogini ai țării mele, duceți-vă la ea să învățați dragoste de neam…” („Țara Noastră”, anul IV, nr. 18, 6 mai 1923, p. 561-563.)
What's Your Reaction?
