Dacă în precedenta carte, dedicată activității preotului Constantin Lucaciu, O figură istorică necunoscută, Editura Solstițiu, Cluj-Napoca, 2021, cercetătoarea în domeniul istoriei Adriana Zaharia a apela la ajutorul unora mai experimentați în cunoașterea limbii maghiare, acum când s-a consacrat faimosului frate al acestuia nu a mai avut nevoie de asistența lor în cazul noii sale monografii, tocmai publicată: Adriana Zaharia, Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922), activitatea culturală și politică, Prefață Simona Nicoară, Editura Solstițiu, Satu Mare, 2023. Că de această dată se descurcă singură în meandrele idiomului lingvistic al vecinilor noștri, faptul este cu deosebire important. În mod obișnuit intelectualii români se înarmează cu limbile și culturile occidentale, mai de prestigiu, și îi ignoră pe vecini. Nu la fel procedează aceștia îndeosebi când sunt cetățeni ai patriei comune. S-a observat, nu doar o singură dată că, de exemplu, când sunt în demnități publice, conaționali maghiari adesea stăpânesc româna mult mai bine decât colegii lor de origine autohtonă. Fapt deosebit de periculos pentru că în trecut intelectualii transilvăneni au avut câștig de cauză în raport cu cei care îi asupreau odată ce s-au integrat deplin în cultura vecinilor noștri, manevrându-le limba cu dexteritate. Iată de ce un cercetător științific, stăpân pe limba maghiară, este un mare avantaj pentru noi, românii, atunci când el abordează un subiect al istoriei comune celor două popoare, cum și este cazul cu eroul acestei cărți.
Prin activitatea sa politică Vasile Lucaciu, căruia autoarea îi consacră ampla biografie, s-a zidit pe sine la temelia țării noastre. Căci suntem în mare măsură ceea ce a gândit și a sperat el. În sensul acesta cercetarea Adrianei Zaharia este de o considerabilă importanță nu doar ca lucrare politică, de adeziune la trecutul nostru, ci și ca operă științifică. Cu rigoare ea operează vaste excavații în istorie. Și ce poate fi mai semnificativ decât că utilizează fonduri documentare precum acela de la muzeul Unirii din Alba Iulia, și mai mult chiar și pe acela constituit pe lângă instituția a cărei angajată este, redacția ziarului Informația zilei din Satu Mare, întemeiat poate prin strădania poetului Dumitru Păcuraru și poate chiar și prin a sa proprie. Însă în principal eforturile de cunoaștere istorică această cercetătoare și le-a concentrat asupra presei din epocă, cea de limba română dar fără nicio discriminare și pe aceea de limbă maghiară, ori atunci când a fost cazul și în alte idiomuri lingvistice, la studierea cărora a fost obligată de activitatea internațională a eroului ei. Înainte însă de a-și redacta monografia propriu zisă, Adriana Zaharia a publicat în periodice de specialitate cercetări de detaliu ale subiectului în cauză, pe care acum și le menționează, tot așa cum procedează și cu cele ale precursorilor săi, o considerabilă armată de istorici care de-a lungul anilor au străbătut problematica în cauză, fie cu ocazii festive fie din scopuri didactice sau publicistice. Noua cercetare le înregistrează în mod scrupulos contribuțiile, mai mult sau mai puțin de bun nivel științific.
Cunoscut îndeobște ca fiind Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922), personajul principal din această carte are privilegiul de a fi Doctor cu un titlu de la Colegiul De Propaganda Fide, iar aici doamna istoric din Satu Mare introduce cu discreție o primă nuanțare. Eroul său a fost într-adevăr la Roma dar nevoit să își suspende studiile din motive de sănătate le continuă la Gherla, iar mai apoi după încheierea lor obține mult râvnitul titlu prin corespondență. Era un timp asemănător cu cel de astăzi, caracterizat de abundența purtătorilor de titluri științifice, mai toți intelectualii acelei epoci sunt doctori, îndeosebi în domeniul juridic. Cel puțin în Franța știu că se acordau doctorate bune pentru Orient, deosebite mult de cele de stat care se obțineau cu mult mai mare dificultate și care doar acestea erau recunoscute și în spațiul cultural francez. Vasile Lucaciu cu tot doctoratul său nu a fost un om de știință ci doar om politic dar în acest domeniu era de un calibru excepțional. El este cu studii încheiate la Gherla tot așa cum contemporanul său Titu Maiorescu, absolvent excepțional al unui colegiu din Viena, era doctor în filozofie doar de la obscurul Giessen dar în fapt ce om extraordinar și acesta, providențial pentru destinul nostru cultural! Și Doctorul Vasile Lucaciu nu a fost propriu zis un om de știință, nici măcar în domeniul teologiei dar în rest era un uriaș în felul său, mare orator popular, poliglot capabil să polemizeze cu translatori profesioniști privitor la semnificațiile unor cuvinte, cum s-a văzut când cu procesul din Cluj.
Instalat după studii în Satu Mare aici el este nu doar preot ci și profesor în care calitate redactează și publică faimoasele sale Instituțiuni filosofice, un conspect în trei volume, după probabile surse italiene. Autoarea biografiei preia de la precursori afirmația că eroul său ar fi fost ca orientare filozofică un neotomist. Într-adevăr, în scrierea acestuia se găsesc câteva efluvii înduioșate la adresa teologului din Evul Mediu dar străbaterea manualului său de filozofie nu confirmă deloc afirmația. La Șișești, în biblioteca presupusă că i-ar fi aparținut lui Vasile Lucaciu, pe o masă de lucru se află deschis demonstrativ un splendid exemplar din Summa theologiae, format in folio, mai degrabă doar un obiect de decor.
Îndârjirea sa de a preda exclusiv în limba română și refuzul său de a accepta să fie profesor de limba latină într-un oraș maghiar, unde fusese repartizat, face ca să fie nevoit să accepte un modest post de paroh în mica localitate Șișești, de numele căreia îi va fi legată denumirea legendară: „Leul din Șișești”, care îl identifică pentru eternitate. El este un luptător care în zbaterile sale se lovește de obtuzitatea feudală a oficialităților maghiare cărora cel mai adesea nu le pretinde decât respectarea cu strictețe a legilor proclamate, legi care nu funcționau și pentru împilata populație românească din Transilvania. A fost în mai multe rânduri condamnat și întemnițat, exclu- siv pe considerente politice, fapt ce i-a atras sim- patia transilvănenilor săi, în rândul cărora el devi- ne personaj al unui cântec popular. Cât de multă dreptate avea preotul acesta în aspirațiile sale poli- tice s-a vădit cel mai bine când cu Procesul Memorandumului. Împreună cu alți politicieni participă la redactarea unui document cu doleanțele conaționalilor săi și apoi în fruntea unui grup enorm de trei sute de reprezentanți se duce la Viena să-l înmâneze împăratului. Nu sunt primiți la curtea imperială, documentul depus este trimis la Budapesta dar nu doar că nu li se dă nicio satisfacție ci principalilor organizatori ai protestului li se face un proces care a fost judecat la Cluj, orașul considerat pe atunci ca fiind mai maghiar decât altele din Transilvania. Cea mai grea pedeapsă, cinci ani de închisoare, a primit-o chiar Vasile Lucaciu. Ce poate fi mai semnificativ decât că o simplă adresare la oficialitățile statului, doar o suplică, este pedepsită cu condamnarea la detenție?!
La intervenția regelui de la București, aflat în strânsă deși încă secretă legătură cu oficialitățile germane, cele de la Viena și din Berlin, condamnații sunt eliberați. Este un episod semni- ficativ al relațiilor tot mai intense dintre omul politic sătmărean și lumea din Regatul român, relații care vor culmina cu transferul său la București unde împreună cu poetul Octavian Goga va milita pentru intrarea României în război alături de Antantă. Odată cu activarea regatului României care participă la război, Vasile Lucaciu pășește într-o nouă fază a biografiei sale, etapa activității diplomatice în efortul de a obține acceptarea de către marile puteri a noului statut al țării sale, acela al unei visate Românii Mari. Mai întâi, după o fantastică și primejdioasă călătorie prin Rusia prăbușită în mrejele revoluției, prin Extremul Orient ajunge în Statele Unite iar acolo este de presupus că avea rude importante din par- tea soției sale dar probabil din lipsă de documente în acest sens monografista nu insistă. Mai apoi îl găsim în Franța la Paris, orașul în care se desfășurau lucrările conferinței de pace, în Elveția și în Italia, unde la Vatican avea întotdeauna ușa deschisă la mai marii lumii, pe lângă care pledează în favoarea neamului său urgisit de istorie.
Secretul acestei mari personalități politice îl vom descifra luând în seamă câteva detalii biografice. La București, în noua sa patrie întregită, el își abandonează după război partidul național și pe camarazii săi ardeleni alături de care activase de-a lungul mai multor decenii. În aparență aceasta pare a fi o trădare, dar de fapt cel consecvent tocmai el era. Militase o viață întreagă pentru a fi român iar atunci când i s-a împlinit visul a fost mai normal să procedeze așa cum considera el că ar fi fost mai bine, adică împreună cu poetul Octavian Goga să se integreze într-un partid exclusiv românesc, lângă mareșalul Averescu, abandonându-l pe cel budapestan cu apucăturile lui de pertractări partinice. Până la urmă a trebuit să se retragă învins și să își sfârșească viața într-o cămăruță sărăcăcioasă din Satu Mare. Abia mai apoi a veni și apoteoza, odată cu moartea sa pământeană personalitatea fiindu-i în sfârșit reconstituită în toată măreția ei istorică. Regele Ferdinand a decretat doliu național iar marele Ion I.C. Brătianu, prim ministrul țării, a venit la înmormântare din București în fruntea a numeroși delegați, mulți membrii ai parlamentului. Au fost prezenți aproa- pe toți preoții greco-catolici din regiune, o mulțime de țărani și micii intelectuali ai provinciei. Brătianu a decorat sicriul eroului cu Steaua României în grad de mare Cruce. Convoiul funerar a pornit din Satu Mare cu două trenuri până în Baia Sprie, apoi cu 80 de sănii participanții au fost transportați de acolo la Șișești, unde pe Vasile Lucaciu îl aștepta necropola, biserica pe care singur și-o construise având pe frontispiciul ei inscripționată esența acestui destin: Pro Sancta unione omnium romanorum. Căci pentru el nu atât religia era sfântă cât unirea tuturor românilor și tocmai la temelia acesteia își zidise el viața.
În una din vizitele mele la Șișești, am fost supravegheat de o impozantă matroană a locului foarte atentă nu cumva să ating vreun lucru, vreo piesă muzeală păstrată să-l evoce pe erou, inclusiv vreo carte, însă oricât a fost aceasta de vigilentă tot am izbutit să observ că cele vreo câteva zeci de volume în principal cu textele originale ale clasicilor latini aveau paginile netăiate, semn că ele, ca și monumentala ediție a capodoperei lui Toma din Aquino pe care am pomenit-o mai sus, nu au folosit nimănui, nici preotului și nici urmașilor săi, țăranii din satele de primprejur, pentru uzul cărora fuseseră aduse de la Roma. În rafturile lor volumele stau netrebnice și inutile de peste un veac. Ne lipsesc latiniștii, pe care îi visa Doctorul în teologie, cel care fusese răpit de politică de la menirea sa spirituală. Lui, acestui destin totuși exemplar i-a făcut un excepțional serviciu distinsa doamnă din Satu Mare Adriana Zaharia, a cărei carte, la care m-am referit și din care am utilizat mari pasaje, i-a dovedit buna calitate de om de știință, ea fiind un adevărat doctor în studii istorice, pierdută printr-o lume în care abundă impostorii.
Convorbiri literare, Anul CLVI, Nr. 6 (330), iunie 2023
What's Your Reaction?
