N. Iorga, Jurnalul ultimilor ani 1938-1940

„Ce a scris N. Iorga nu se mai citește. Nici în străinătate, unde trecerea timpului de când a tăcut savantul român a schimbat prea multe, cu o repeziciune care nu se mai oprește, nici în țara lui, unde la acest istoric, om politic și scriitor nu se mai întoarce nimeni pentru a prețui cât și cum a scris. Cât? Întinderea fără seamăn a operei sale sperie și pe cei mai harnici. Cum? O operă în care atitudinea moarlă și loialitatea joacă un rol așa de mare poate părea învechită multor oameni de azi. Solidaritatea națională pe care a predicat-o necontenit a rămas o formulă convențională, repetată la festivități […]. Expresia fizică a recunoștinței pe care i-o poartă patria este efigia multiplicată pe cea mai ieftină bancnotă […]” (p. 7).

Încă la începutul volumului, Andrei Pippidi a considerat necesar să ofere cititorului câteva „Transcrieri fonetice și norme practice pentru lectura jurnalului”.  Cunoscută din textele publicate în timpul vieții, sub supravegherea sa, grafia lui Nicolae Iorga a fost în multe cazuri adaptată ulterior după ortografia modernă. Andrei Pippidi a respectă manuscrisul autorului, particularitățile ce țin de perioada istorică în care s-a format grafia lui Nicoale Iorga, din jurul anilor 1890 , ca de exemplu, mâni sau mâne în loc de mâine. Din aceeași perioadă datează numele lunilor anului: decembre, novembre, octombre, septembre, mart, april (p. 5).

În Introducere, Andrei Pippidi justifică necesitatea publicării prezentului volum, făcând un scurt istoric al Memoriilor începând cu anul 1913.

„Însemnările zilnice au istoria lor: au început în 1913, fiind date la tipar în anul următor, continuarea a plecat în 1916, împreună cu Tezaurul la Moscova, de unde nu s-au mai întors niciodată. Cele dintâi fuseseră un jurnal de campanie, prilejuit de participarea istoricului quadragenar la aventura militară în Bulgaria. Polemica aprinsă din vremea neutralității, când se decidea cărei tabere i se va alătura România, apoi evoluția situației în august-decembrie 1916 au stimulat, desigur, radical conținutul caietelor pierdute.”

Perioada cuprinsă între mai 1917 – martie 1920 a fost reflectată în primul volum al seriei cu titlul de Memorii, date spre publicare în decembrie 1930 Editurii „Naționala” a lui S. Ciornei. Toate cele șapte volume, până în 1938 sunt „o referință obligatorie pentru tentativele de a reconstitui climatul politic și cultural în 20 de ani din viața României, tălmăcită de cineva care i-a fost nu doar martor, ci și protagonist” (p. 9).

Materialul este inedit, complet necunoscut de public

Cititorii părții precedente a Jurnalului vor găsi detalii despre cum a evoluat situația și despre regimul acelor ani, cu care Iorga a colaborat. Îl vor recunoaște și pe Iorga însuși chiar dacă unele aspecte – resentiment, vanitate, nemulțumire corozivă –, care i-au influențat relațiile personale apar aici într-o lumină mai puternică.

  „Ca să se împlinească însă, fără încă o întârziere, această dorință a lui N. Iorga, se publică astăzi caietele XX-XXII, care întregesc Memoriile cu perioada de la 25 februarie 1938 la 26 noiembrie 1940, o seară înainte de sfârșitul în fața unui pluton de execuție improvizat.”

Materialul este inedit, complet necunoscut de public, chiar și de istoricii preocupați de biografia savantului. Omul Nicolae Iorga se află într-o permanentă defensivă, fiind hărțuit și copleșit de probleme. Primește corespondență din toată țara, pe diverse teme: de la cereri de ajutor, la injurii și chiar amenințări cu moartea. La toate acestea se adaugă informațiile din miezul secret al puterii, adesea false. Îi trec pragul: actuali și foștii miniștri, ambasadori străini, fețe bisericești dornice de promovare. Totuși istoricul Nicolae Iorga își păstrează independența de spirit, române critic și judecător.

Cu o lună înainte de moartea sa, Siguranța notează că Iorga pregătește publicarea volumului de Memorii 1938-1940, despre care ar fi afirmat:

„am luptat contra dictaturei și n-am făcut cârdășie cu ea. Voiu lupta și de azi înainte contra ei. Sunt ferm convins că viitorul statului român nu este nici dictatura, nici comunismul. Sunt alte forme specifice adequate statului român. Le poate imprima cine cunoaște profund istoria acestui neam nenorocit.”

Informațiile din domeniul politic sunt pe primul plan. În centrul acestora se află relațiile personale cu regele Carol II și cu principalii responsabili ai guvernării. Discursurile regale sunt în general aprobate chiar și când sunt criticate. Deși este conștient de defectele fostului său elev, nicolae Iorga a păstrat față de regele Carol II o poziție favorabilă, atât din afecțiunea personală, dar și pentru că, în concepția sa, idealiza rolul tradițional al monarhiei. În România acelor vremuri, autoritatea regelui oferea o protecție îpotiva extremelor, legionarii și comuniștii (pp. 10 – 11).

Academia română și Biserica, instituțiile pe care se baza Iorga

Care sunt, în concepția istoricului, instituțiile pe care se baza într-un context de instabilitate generală? Academia română și Biserica. Pentru Nicolae Iorga, Academia română are funcția de a crește știința și de a călăuzi cultura națională, dar și de a consolida ordinea de civilizație de care națiunea avea absolută nevoie. Concomitent cu dezmembrarea țării, cei trei ani ai însemnărilor zilnice aduc în atenție activitatea Academiei române. Condamnă încercările de politizare ale instituției (p. 18).

La 31 martie 1938, Iorga notează:

„La Academie ar fi vorba de alegerea mea ca președinte. Goga anunțase o comunicație despre prăbușirea Austriei. Abia a fost convins a părăsi titlul. Îi spun că, dacă se va face hitlerism, voi răspunde peste o săptămână.”

În 8 aprilie istoricul consemnează: „comunicarea mea la Academie despre Austria, ca răspuns la a lui Goga care celebrase Anschlussul în aplauzele partisanilor. Aceștia sunt și acum de față și-și aplaudă șefii (E de față și Cuza). Li strig: „la club!”. Goga răspunde: „și la club și la Academie”. Fac pe Lapedatu să atragă atenția publicului, căruia-i mulțumește pentru interese, când nu se aplaudă în acest sanctuar decât la urmă, ca mulțumită pentru conferențiar. După comunicația mea, el încearcă un gest de împăciuire se poate exprima la Academie orice părere științifică sprijinită pe base serioasă. Toată latura clubistă a reuzat aplauze comunicației mele” (pp. 46-47).

See Also

D. Păcuraru, „Un altfel de dr. Vasile Lucaciu”

Despre înmormântarea lui Octavian Goga

Câteva săptămâni mai târziu, Nicolae Iorga notează în jurnal despre înmormântarea lui Octavian Goga.

„12 maiu: înmormântarea națională al lui O. Goga. Puțini ardeleni, între cari destule rude; adversarii luptătorului, de o ambiție care a jicnit atenția, și așa de adânc, lipsesc. Regele și Moștenitorul onorează pe mort. (…) dintre liberali și țărăniști nimeni, afară de aceia pe care îi recheamă situația lor oficială (p. 54). În mai 1938, Nicolae Iorga se opune alegerii lui Ion Antonescu ca membru corespondent al Academiei, candidatul nu era dorit nici de rege fiind cunoscut pentru relația sa cu Corneliu Zelea Codreanu: discuție la Academie cu privire la alegerea generalului Antonescu. Caut să învederez că avem aface cu un om care n-a scris, cu unul în general care n-a învins, cu un simpatizant al gardiștilor și un intim al lui Codreanu. Regele s-ar putea crede jignit (p. 56). Câteva zile mai târziu, în 23 mai, N. Iorga consemnează: Urdărianu mă cheamă la telefon pentru a-mi spune că regele e jicnit de alegerea lui Antonescu. Trebuie împiedicat să treacă în plen. Sunt rugat să lucreze în acest sens. O comunic membrilor care l-au votat. Cei mai mulți declară că n-am știut și că, așa fiind, revin” (p. 57).

Biserica, alegerea episcopului de Maramureș

A doua instituție considerată de Iorga un stâlp al îndreptării a fost biserica. Membru în adunarea e pare si alea a Arhiepiscopiei București, S-a folosit de acest statut pentru a intervenit în alegeri și înscăunare de episcopi sau mitropoliți. Notează în jurnalul său intervenția pe care a avut-o în noiembrie 1938 la alegerea episcopului de Maramureș, când se opune alegerii lui Iuliu Scriban (1878— 1949), arhimandrit, Profesor de teologie la Chișinău. Acesta era sprijinit de Visarion Puiu (1879-1964), mitropolit al Bucovinei între 1935-1940. În cele din urmă a fost ales Vasile Stan (1875-1945), ales în 1928 arhiereu vicar la Rășinari.

„1 noiembre. Alegerea episcopului de Maramureș. Mă găsesc înaintea unei candidaturi Scriban perfect organizată. Îl vrea Visarion care e cu totul supt influența aceluia, până acolo încât vine cu un proiect de reforma bisericească în care laicii sunt înlăturați și patriarhului inserează de a lua parte la toate consiliile de Miniștri; maramureșenii sunt grupați supt un anume Vesca, stăpân până atunci pe dieceză; Propaganda germană a lucrat și bănuiesc și legături cu Garda de Fier. (…) Deodată de la maramureșeni încep discursuri fără a se fi cerut voie de la Visarion, care sfidează. Li amintesc că aici nu e un club politic. Merg la mitropolitul Bucovinei îi amintesc ce mi datorește și pun alternativa: ori relațiile de până acum ori, dacă vrea un războiu, ei care-l va simții. Cere pentru scriban amnistie, pe care i-o refuz. Apoi iata-l luni pe delegații diocezei pentru o consfătuire. Când și eu intru în sală, Mi se observă că n-am dreptul. La ieșire mai mulți maramureșeni îmi arată că s-a ajuns la o soluție, pe care mi-o garantează: se renunțe la Scribant pentru la Ighiu, preotul capelei din Paris. Dar la vot cei mai mulți sprijină pe scrie Dan. Rezultă un balotaj. La redeschidere Visarion E clar că scrii Dan renunță. Acesta spune însă numai că nu și-a pus candidatura. Apare în capul Băncii ministeriale și pregătește ceva cu biroul. Patriarhul, care mă rugase să intervin pe lângă mitropolitul Bucovinei ca să-și părăsească ideia, a dispărut. Au mai plecat și alții. Dar voturile pentru Scriban reapar, multe. Biroul le notează, în loc de a le anula. Când observă aceasta, maramureșenii murmură. Li strig: Cântați la biserică, nu urlați la congrese. Cu puține voturi biruie Stan Rășinăreanul. Aplauze se ale oamenilor cu simț național. Spun: E victoria onestității naționale. Frumos discurs al alesului, care nu uită un atac contra uniților. Amintește originea sa Demodes și promite să aducă la hotar și crucea lui Hristos și steagul național. Arhierei ortodocși îmi arată toată mulțumirea” (pp.99-100).

Despre uciderea lui Codreanu și a celorlalți legionari, N. Iorga scrie:

„9 decembrie 1938: dejun la Regele. Aflu pe toți ceilalți consilieri regali. Încă de la masă e vorba de uciderea lui Codreanu și a celorlalți legionari. Spun limpede regelui că e destul să fie bandiți care vreau guvernul și nu mai trebuie ca și Guvernul să fie bandit. Nimeni nu poate fi ucis fără judecată” (p. 114-115).

N. Iorga își manifestă dezacordul despre înființarea Frontului Renașterii Naționale.

„16 decembrie 1938 Regele decretează partidul unic. Nu merg la ceremonia de la palat. Mi se confiscă ziarul. Trimit lui Armand Călinescu această scrisoare: domnule Călinescu, am trăit să văd și instalarea robiei. Așa fiind nu mă mir că ai ordonat confiscarea foii care v-a dat, la toți, ce aveți mai bun în voi. Dar n-o voiu mai supune acestei jigniri. Încetez acțiunea mea de scriitor politic. Primește expresia profundei mele compătimiri. N. Iorga” (p. 120).