Oliver Jens Schmitt, România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie. Urmat de un dialog cu Marian Voicu

Cartea, apărută în anul aniversării Centenarului la Editura Humanitas, are la origine o conferință susținută de Oliver Jens Schmitt la Ateneul Român, urmată de un dialog cu Marian Voicu, în cadrul seriei Despre lumea în care trăim (februarie 2018). Profesor la Universitatea din Viena, autor al mai multor studii și cărți despre Balcani, Oliver Jens Schmitt a lansat în 2017, la aceeași editură, volumul biografic „Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea Căpitanului”. Interesul său față de România a pornit, după mărturisirea sa în dialogul cu Marian Voicu, din anii în care era student la Viena și a cunoscut, în cămin, colegi din România și statele balcanice. Atunci a început să învețe și limba română.

Volumul este un eseu istoric

Așa cum precizează autorul în Introducere, volumul „România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie” este de fapt un eseu istoric.

„care nu-și propune o prezentare de ansamblu a celor o sută de ani de istorie a statului român (….) ci o încercare de a trasa liniile esențiale ale statalității românești în trecutul recent. În centru se află statul în interacțiunea lui cu societatea. Astfel că specialistul va resimți lipsa analizelor și a justificărilor în detaliu”.

Încă de la început, Oliver Jens Schmitt își definește poziția democrată și liberală, raportându-se sceptic la modele de identitate autohtoniste, văzând locul României într-o Uniune Europeană și respingând un model de stat și de societate oligarhic-autoritar, de tipul celei din Rusia timpurilor noastre.

Oliver Jens Schmitt s-a bazat și pe convorbirile purtate de-al lungul anilor cu intelectuali din România

Pe lângă lectura izvoarelor și a literaturii științifice, titluri enumerate pe capitole în finalul cărții, autorul mărturisește că s-a bazat și pe convorbirile purtate de-al lungul anilor cu intelectuali și oameni de știință. Faptul că reflecțiile provin de la cineva din afară are avantaje dar și dezavantaje. Un observator extern este mai puțin afectat emoțional de problemele istoriei contemporane, dar în același timp, „un comentariu din afară poate fi mult prea lesne perceput ca o lecție”.

Ce s-a întâmplat cu Romania în 100 de ani?

Ce s-a întâmplat cu Romania în 100 de ani? Este o întrebare pe care nu ne-o punem, spune autorul, preferând să marcam triumfalist aniversarea. Într-un secol de existență statală, un fapt extraordinar în zona balcanică, România a reușit să își distrugă iremediabil țărănimea și satele, să cultive o cultură a suspiciunii și neîncrederii generalizate, să își alunge câteva milioane de oameni educați peste granițe.

Romania a profitat cel mai mult în urma Primului Război Mondial

Oliver Jens Schmitt pornește de la Primul Război Mondial, pentru că Europa statelor naționale – așa cum o cunoaștem astăzi – a apărut în urma prăbușirii marilor imperii și stabilirii unei noi ordini europene, după noi principii: etno-naționale, rasiale și bolșevice.

„România este statul care a profitat (poate alături de Polonia nou-apărută) cel mai mult de pe urma schimbărilor radicale din Europa și care, dintr-un mic stat balcanic, s-a ridicat, devenind unul important, cel puțin pe harta Europei”.

Trei epoci în 100 de ani: perioada interbelică, regimul comunist și perioada de după 1989 până în prezent

Autorul împarte ultima sută de ani în trei epoci mari: interbelică, regimul comunist și perioada mai greu de conceptualizat de din 1989 până în prezent; acestea sunt legate în memoria colectivă și în percepția multor români de stereotipuri clare: „perioada de aur interbelică în contrast cu epoca întunecată a regimului comunist, considerat ca fiind impus din afară și servind ca termen de comparație pentru democratizarea României de după 1989.”

Autorul insistă puternic pe amalgamul etnic și multinațional

Schmitt insistă puternic pe amalgamul etnic și multinațional din diferitele perioade traversate de țara noastră, precizând că atitudinea generală a societății față de această situație a fost de segregare și discriminare.

„ (…) s-au aplicat modele centraliste, care urmăreau și scopul de a se face uitat faptul că România s-a format din mai multe regiuni istorice, care, înainte de 1918, au făcut parte, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, din alte state; (…) să se facă uitat că, alături de români, trăiau și milioane de oameni vorbitori de alte limbi (maghiară, germană, rusă, turcă, ș.a.) care timp de secole alcătuiseră grupurile etnice dominante din punct de vedere politic, cultural și socioeconomic.”

România nu a trăit aproape deloc experiența unei democrații libere occidentale

Autorul susține că în ultima sută de ani, România nu a trăit aproape deloc experiența unei democrații libere occidentale. Între anii 1918 – 1938, România Mare nu prea îndeplinea criteriile impuse unui stat constituțional democratic: majoritatea alegerilor erau manipulate, alegătorii erau intimidați, mituiți, împiedecați să voteze; în regiuni întregi se declara frecvent – cum este cazul Basarabiei – starea de asediu, iar cenzura presei și autocenzura erau foarte răspândite. Iar între 1938 – 1989, România s-a aflat sub dictatura regală, legionară, militară și comunistă.

Eșecul guvernului Maniu din perioada interbelică, cea mai mare tragedie a României

Oliver Jens Schmitt consideră că o reformă radicală a statului român ar fi fost posibilă după succesul electoral al Partidului Național Țărănesc și crede că cea mai mare tragedie a României în această sută de ani a fost eșecul guvernului Maniu.
Pe de o parte, a fost o consecință a crizei economice mondiale, iar pe de altă parte un rol important în acest eșec l-a jucat și întoarcerea regelui Carol al II-lea, care a contribuit în mod esențial la distrugerea statului de drept. Astfel că „(…) până în 1989, guvernarea țărănistă avea să rămână ultima reînnoire democratică.”

Cei patru piloni de susținere a statului: Serviciile, Armata, Biserica și Academia

Autorul ia în considerare patru piloni de susținere a statului și a societății: Serviciile, Armata, Biserica și Academia, „singurele instituții care au supraviețuit în această perioadă, spre deosebire de dictatura regală sau Partidul Comunist.”

Deja în perioada interbelică viața politică a fost influențată masiv de Servicii și exista și atunci o cultură de neîncredere în celălalt dusă la extrem în perioada comunistă, când România și-a construit un aparat monstruos al serviciilor secrete.

În 1989, raportat la numărul de locuitori, România avea mai mulți informatori decât URSS

În 1989 aproximativ 3% din populație se afla în slujba Securității. Raportat la populația totală, țara noastră avea mai mulți informatori decât Uniunea Sovietică.

„Teroarea, mai întâi pe față, apoi structurală, precum și intimidarea, au mâncat ca o rugină societatea românească și au distrus în mare măsură încrederea ca resursă socială centrală.”

See Also

D. Păcuraru, „Un altfel de dr. Vasile Lucaciu”

Din păcate după 1989, moștenirea unui stat al serviciilor secrete n-a fost depășită pe plan personal, structural și mental.

Biserica Ortodoxă Română în 1948 a distrus Biserica Greco-Catolică, un important element de legătură cu Occidentul

Biserica Ortodoxă Română a contribuit la de puțin ca și serviciile de informații la democrație, la emanciparea politico-socială și la orientarea occidentală. Biserica dominantă a promovat gândirea autohtonist-naționalistă, a sprijinit deseori legionarismul și în 1948 a distrus Biserica Greco-Catolică, un important element de legătură cu Occidentul. În timpul Comunismului Biserica ortodoxă i-a sprijinit pe deținătorii puterii.

„Nici după 1989, Biserica Ortodoxă nu s-a numărat printre actorii care au militat insistent pentru orientarea României spre Occident, adică spre un stat de drept liberal și democratic.”

George Călinescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Mihail Sebastian și Constantin Parhon, intelectuali care s-au descurcat în mai multe regimuri

Sunt dați ca exemplu intelectuali care s-au descurcat în mai multe regimuri: criticul și istoricul literar George Călinescu este considerat „un simbol al adaptării servile, fiind un elogiator al lui Carol II și încă de timpuriu adept al dictaturii comuniste”. Nichifor Crainic, poetul legionar radical Radu Gyr, scriitorul Mihail Sebastian și profesorul de medicină Constantin Parhon sunt intelectuali care s-au pus în slujba dictaturii, susține autorul. Iar Academia Română a devenit un actor central în cadrul științei și politicii identitare.

„Cu toate breșele și mutațiile personale, academia a făcut, prin majoritatea purtătorilor de mesaje, oficiul de păstrătoare a gândirii naționaliste și a structurilor autoritare”.

Comunismul a fost sprijinit și tolerat de milioane de români

Comunismul – susține Oliver Jens Schmitt – n-a fost un hiatus în istoria românească și n-a fost impus doar din afară, fiind „sprijinit activ, construit, ajutat sau tolerat de milioane de români. Tocmai acest lucru a îngreunat învingerea dictaturii”.

Ceea ce ne propune autorul în finalul volumului este o trezire: să conştientizăm, ca popor, că cel mai bun moment pe care îl avem este prezentul. În procesul de democratizare întrerupt succesiv în ultimii 28 de ani de vechile structuri comuniste, care nu au dispărut, un rol important îl au intelectualii, justiția, președinția şi nu în ultimul rând societatea civilă.

Și, în concluzie, cum ar fi trebuit să aniversăm Centenarul României?

„La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătorit mai puțin statul ca atare, care s-a manifestat față de cetățenii săi mult prea des în mod violent, ba chiar criminal, ci acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar apoi și în importante instituții ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul naționalismului izolaționist al unei căi specific românești, ci pe drumul unei normalități europene.”